Să străbați la pas Cernăuții vechi, alături de arhivistul Dragoș Olaru, e ca și cum ai face o călătorie în veacurile din urmă. Fiecare clădire are scrisă pe ziduri propria poveste. Iar el o știe și o împărtășește cu generozitate. Ca și cum ar trece cu mâna, cu infinită grijă, peste pulberea fină a timpului, așezată peste aceste istorii, ca să ți le poată arăta în toată strălucirea lor. Grație eforturilor sale, azi, cei sosiți în Cernăuți pot identifica locurile legate de traiul lui Eminescu în acest miraculos oraș românesc.
La sfârșitul lui august, Darabanii, cel mai nordic orășel al țării, s-au transformat într-o scenă impresionantă, sub drapelul unui festival anual aflat deja la cea de-a treia ediție, care și-a făcut un crez din a șterge hotarele nedrepte ce despart cele trei regiuni românești scăldate de apele Prutului: județul Botoșani, Basarabia și Bucovina de Nord. Festivalul Zilele Nordului a ajuns, așadar, anul acesta și la Cernăuți cu manifestări menite, cum spuneam, a înfrunta istoria, așternând peste granițele fizice puterea unității prin cultură și identitate națională. Mai ales că pretextul ce a coagulat momentele importante ale acestei ediții a fost drumul eminescian ce străbate nordul românesc, începând din Ipoteștii natali până în Cernăuții adolescenței poetului.
Nu întâmplător, organizatorii, Asociația Nord, au ales să aducă la Cernăuți evenimente ce au constituit adevărate porți ale timpului: expoziția de fotografie „Transit” a norvegianului Espen Rassmusen, o teribilă poveste contemporană despre migranți și migrații, concertul „Pianul cu versuri”, susținut de muzicianul clujean Bogdan Vaida în Sala Mare a Filarmonicii de Stat, unde, în interbelic, și George Enescu susținuse concerte pentru românii bucovineni, și un tur ghidat al orașului, în care istoria vechilor zidiri a prins curaj și a prins glas. Iar trecutul, rădăcinile românești din vechea capitală a Bucovinei de Nord au pășit, sfielnic, prin aceste „porți”, arătându-ni-se.
Și cred că tot deloc întâmplător, la Cernăuți am întâlnit unul dintre cei mai pasionați și dedicați cercetători ai biografiei eminesciene. Dragoș Olaru, arhivist, vreme de 37 de ani, la Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți, șef al Secției „Documente”, a studiat în amănunt registrele gimnaziului în care a învățat adolescentul Mihai, documente inedite de arhivă, completând, în urma unei munci asidue, biografia poetului. Grație eforturilor sale, azi, cei sosiți în Cernăuți pot identifica locurile legate de traiul lui Eminescu în acest miraculos oraș românesc: școlile în care a învățat, maidanul pe care a bătut mingea, casele gazdelor la care a stat, cafenelele pe care le-a frecventat, dealurile, pădurile, străduțele și mahalalele prin care îi plăcea să se plimbe.
În căutarea drumului lui Eminescu
Născut în satul Ropcea, din regiunea Cernăuți, într-o familie în care s-a grăit și s-a simțit românește, Dragoș Olaru a urmat un drum ce a fost croit în acord cu dragostea pentru neamul din care se trage. A urmat studiile superioare la Facultatea de Filologie a Universității din Cernăuți (1973-1978). Încă din vremea studenției a fost preocupat să descopere traseul eminescian prin Cernăuții sfârșitului de veac XIX. Era însă în plină perioadă sovietică, iar documentele semnificative, prea puține și prea dosite ca să poată ajunge la ele. „Pe atunci, cu excepția gimnaziului (Obergimnazium) și a şcolii primare (Nationalhauptschule) în care a învățat Eminescu, alte locuri nu erau cunoscute. Încercările mele de a stabili locurile eminesciene au eșuat mereu, deși m-am adresat mai multor profesori universitari și oameni mai în vârstă, dar care mi‑au oferit informații vagi și nesigure. În anul 1979 m-am angajat custode la Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți, unde pentru prima dată am avut posibilitatea să țin în mână cataloagele de la gimnaziu și școala primară, cu informații deosebit de prețioase despre notele pe care le-a primit aici viitorul poet, despre gazde, părinți, alte documente cu referiri directe la Eminescu și la frații lui, care au studiat în același gimnaziu (o listă în care este menționat și Eminescu că nu a achitat taxa pentru învățământ; un document scris de directorul gimnaziului, Ștefan Wolf, care subliniază că gimnazistul Eminovici a plecat în vacanța de Paști și nu a mai revenit la studii). După ce am luat cunoștință de ele, mi-a fost mai ușor să pot stabili locul casei lui Aron Pumnul, gazdele cernăuțene ale lui Eminescu, alte locuri legate de poet”, povestește Dragoș Olaru.
Acesta a fost începutul unui destin închinat românismului și simbolului Eminescu, în jurul căruia identitatea națională și‑a găsit reazem la Cernăuți, în chiar crunții ani ai ocupației rusești. Dragoș Olaru a cercetat totul cu rigoarea specialistului. Apoi, cu mult curaj, în ciuda pericolului la care s-a expus, a publicat, în ianuarie 1982, rezultatele strădaniilor sale în revista „Literatura și Arta”, de la Chișinău, coordonată de scriitorul Nicolae Dabija. „După apariția articolului, am fost chemat la KGB și învinuit de cele mai năstrușnice păcate: că aș fi neglijat complet succesele orașului Cernăuți, obținute în anii «luminoși ai socialismului sovietic», că aș fi proslăvit un «acaparator de pământuri străine» (pe Ștefan cel Mare), că aș fi scris rânduri pline de simpatie pentru un «naționalist înveterat», cum era clasificat profesorul Aron Pumnul. Drept urmare, am fost scos din funcția de custode, unde aveam acces la documentele de până la 1940, și transferat în secția documentelor audiovizuale (perioada sovietică). A fost, totuși, un noroc, grație străduințelor fostului director al Arhivei, care prețuia cunoștințele mele de limba română și de istorie a ținutului nostru, fiindcă Securitatea cerea insistent concedierea mea. O altă consecință a acestui articol a fost interdicția de a publica ceva în presă. Am revenit cu publicarea de documente de arhivă abia în 1987, în perioada dezghețului gorbaciovist”, își amintește Dragoș Olaru.
Cernăuții romantici ai adolescentului Mihăiță Eminovici
Într-o toamnă moldovenească blajină, cu lumini tocite după pârjolul verii, în anul 1858, căminarul Gheorghe Eminovici din Ipotești își urca băiatul cel mic în trăsură și lua drumul Cernăuților. Fragilul Mihai urma să învețe carte acolo, asemeni celor trei frați mai mari, stabiliți, pe rând, în capitala Bucovinei de Nord, începând din 1853 și așezați în gazdă la Aron Pumnul. Casa profesorului său iubit avea să fie și prima lui gazdă. „Totuși, aici n-a rezistat prea mult, fiindcă nu se înțelegea cu frații mai mari, așa că Gheorghe Eminovici i-a găsit o nouă locuință, la birjarul Nicolae Dzierzek. A revenit în gazdă la Pumnul după 1864 și a trăit acolo, în biblioteca gimnaziștilor, până la moartea profesorului, în ianuarie 1866”, explică arhivistul.
A urmat un lung periplu pe la diverse gazde, iar Cernăuții, bătuți la pas, i s-au așezat pe dinăuntru, cerându-i adolescentului să-i adopte definitiv. Azi, prin toate colțurile orașului, Dragoș Olaru descifrează urme ale poetului, ca pe niște timbre rare. Lui i se datorează existența unei „hărți” eminesciene a urbei, care, pe scurt, ar arăta cam așa:
Fosta şcoală primară (National-Hauptschule) în care Mihai a urmat clasele a treia și a patra (1858-1860). Clădirea se afla pe str. Schulgasse (azi str. Şcolii) și funcționa în două clădiri. Una dintre aceste clădiri nu se păstrează, pe locul ei fiind ridicat în perioada interbelică Seminarul Pedagogic (Școala Nr. 14 de astăzi). Cealaltă, deși în picioare și azi, a suferit modificări din punct de vedere arhitectural.
Gimnaziul austriac (Obergimnazium), în care poetul a învățat, cu scurte întreruperi, între anii 1860 şi 1866. Clădirea, aflată vizavi de Piața Teatrului din Cernăuți, dă mărturie și azi despre secolul din care vine.
Casa lui Aron Pumnul, cel care i-a fost profesor la gimnaziu, în picioare și azi.
Chiliile lui Țirțec (birjarul Nicolae Dzierzek), unde a stat o bună bucată de vreme, situate pe str. Sfânta Treime, colţ cu Landhaugasse (actuala str. B. Hmelniţki şi M. Gorki). Casa s‑a păstrat bine până astăzi, dar nu are nici un însemn că aici ar fi trăit Eminescu.
Casa viitorului Mitropolit al Bucovinei, Silvestru Morariu-Andrievici, în care profesorul de franceză Victor Blanchine închiria elevilor mai multe camere. Clădirea se găsea pe str. Domnească de Jos, denumită mai târziu Iosifgasse (azi, str. Ucraineană, 53). Este și azi în picioare, dar, de asemenea, nu are nici un însemn despre prezența lui Eminescu.
Casa de pe strada Feldgasse, denumită, în interbelic, str. Câmpului (azi Kermeliuk). Aici a stat în gazdă imediat după moartea lui Aron Pumnul, pentru scurtă vreme însă, fiindcă soția învățătorului „nu suferea străini în casă”. Azi, casa aceasta nu mai există.
Hotelul Moldova, acolo unde a jucat celebra trupă de teatru a lui Fanni Tardini. Se afla pe actuala stradă Principală, la nr. 14. Aici, Eminescu a ascultat primele reprezentaţii teatrale în limba română.
Casa lui Constantin Isopescu-Grecul de pe fosta stradă a Reşedinţei, vizavi de Reşedinţa Mitropolitană (azi str. Universităţii), în care a locuit, cu chirie, Aglaia, sora lui Eminescu, măritată cu profesorul Ion Drogli. Clădirea este și astăzi în picioare.
Casa lui Pumnul, o pată pe obrazul statului român
Deși documentele despre biografia lui Eminescu, aflate în Arhiva de Stat de la Cernăuți, au fost studiate de eminescologi (Leca Morariu, Vasile Gherasim, Aurel Vasiliu ) încă din perioada interbelică, așadar din vremea administrației românești în regiune, „prea multe lucruri pentru înveșnicirea numelui lui Eminescu la Cernăuți nu s-au făcut”, mărturisește, cu tristețe, Dragoș Olaru. Numai o stradă i-a purtat numele poetului, iar la 7 decembrie 1930, în scuarul Arboroasa, a fost dezvelit bustul poetului, opera sculptorului ieșean Richard Hette.
Prea multe lucruri nu face nici acum statul român, pentru a sprijini demersurile publice privind prezervarea simbolisticii eminesciene la Cernăuți, în ciuda memoriilor depuse ani de-a rândul de Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, dar și de Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina. Astfel, deși încă din 2015 ministrul delegat pentru românii de pretutindeni declara, citat de Agerpres, că va aloca suma de 600.000 de lei pentru reabilitarea casei lui Aron Pumnul, în care cele două societăți românești din Cernăuți vor să înființeze un muzeu-memorial „Mihai Eminescu”, banii nu au ajuns nici acum la destinație, iar casa se află într-un avansat grad de degradare. Și riscurile sunt mari, dacă ne gândim că această clădire cu valoare de simbol nu doar pentru românii din Bucovina de Nord, ci și pentru românii din țară, nu este nici măcar încadrată în categoria monumentelor istorice de către statul ucrainean și, prin urmare, nu este protejată de legislația domeniului.
„Casa lui Pumnul a avut locatari (mult timp au fost evrei) și numai în 1942 a fost o încercare de a deschide acolo un muzeu, ce nu s-a încununat cu succes. Acum, casa necesită o renovare urgentă și profundă. După 20 de ani de încercări disperate ale societății noastre de a fi eliberată de cei patru locatari, în sfârșit e liberă, dar fără un ajutor substanțial de finanțare nu are șansa să devină muzeu”, explică Dragoș Olaru, și el membru al Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți.
Dacă autoritățile române vor decide, în cele din urmă, să miște lucrurile, nu putem ști; vom vedea. Ce știu însă cu certitudine e că la Cernăuți am admirat cea mai frumoasă statuie a poetului, în ciuda faptului că până și semnătura e scrisă cu caractere ucrainene: un emin adolescentin, grațios și fragil, emanând preaplinul de sensibilitate cu care Cerul l-a dăruit. Și tot la Cernăuți am găsit, în ciuda proporției inferioare în rândul celorlalte etnii (doar 20% din populație este de naționalitate română), români în sufletele cărora vibrează, ca într-o cutie de rezonanță, neamul în care își au înfipte rădăcinile. Români în care idealul național n-a adormit, cum lesne s-ar fi putut sub atâția ani de ocupație străină. Români asemeni arhivistului Dragoș Olaru, care, la plecare, a rostit un îndemn ce i s-a rupt din inimă ca și cum ai desprinde miez dintr-o pâine caldă: „Spuneți-le fraților români să vină pe la noi! Îi așteptăm. Și aici e acasă”.
