Bisericile sunt „ambasadele lui Dumnezeu în străinătatea sufletului”, spune aforistul Constantin Ardeleanu. La Rucărul de Jos, în județul Argeș, lucrarea Bisericii însumează multă dragoste, pavăză a credinței, jertfă, istorie, recunoștință, milostenie, trudă, demnitate sacramentală și publică. Atribute asumate integral și de slujitorii Sfântului Altar. Adică de preoții comunității, care odihnesc sufletele credincioșilor, punând pace în conștiințele lor, făcându-se pilde și modele de viață, icoane vii și perceptibile ale cultului creștin ortodox.
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unei comunități este faptul că ar putea fi părăsită de istorie, atunci când se trăiește pe sine cu frenezie, într-o flecăreală continuă, fără să-i pese în ce timp și în ce adevăr se așază cu existența sa. Sau când iluzoriu își întinde pătura trecutului peste viitor, fără să înțeleagă că istoria este precum fumul unei lumânări, dăinuind numai atâta timp cât viața arde în ea. În Parohia Rucărul de Jos, din Protopopiatul Câmpulung Muscel, Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, însă, viața se face flacără continuă, de secole, fără să-și piardă nimic din ceea ce a agonisit, fiindcă viața, ca și istoria ei, este scrisă de aceeași mână: cea a lui Dumnezeu.
Scurtă istorie rucăreană
Localitatea Rucăr și-a înfipt existența acum mai bine de 2.000 de ani, la 750 m altitudine, pe drumul care leagă Câmpulung Muscel de Brașov, granița dintre Țara Românească și Ardeal, fiind locuită neîntrerupt, într-o istorie tumultuoasă, pe tot parcusul acestor două milenii. Într-o traducere actuală, numele ei, trecând prin cea latină „Ruffa Arbor”, prin cea germană „Rotbom” și prin cea slavo-română „Rukel”, „Rukal” sau „Rucal”, se poate tălmăci „Pomul roșu” sau „Copacul roșu”.
Rucărul pe care îl cunoaștem noi, cei de azi, a fost perceput de Mihai Eminescu ca un loc unde, în mocanii lui, „găsești multă noblețe de rasă omenească”. Iar în „România pitorească” a lui Alexandru Vlahuță, „peisagiu” din Rucăr, cu toate ale sale, aer curat, freamăt de păduri, șuiet de ape, înfățișarea mândră și voinicească a gospodarilor, chipul rumen și luminos al femeilor îmbrăcate în costum tradițional, cusut de mână, măiestrie despre care rucărencele nu pot spune de unde au dobândit-o, „te înveselesc”.
În acest loc a hotărât Dumnezeu să-Și înființeze „ambasade”. Adică biserici, în număr de trei. Cea despre care vorbim acum poartă hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Ierarh Nicolae”. Se află situată în centrul localității și adună în jurul ei o comunitate de aproximativ 2.000 de suflete. A fost construită între 1890 şi 1894, în timpul regelui Carol I, având drept ctitori pe preotul Ion Lungeanu, tatăl scriitorului Ion Lungeanu, pe preotul Tache Anastasescu, apoi pe Iosif Bunescu și Toma Ștefănescu. Actuala biserică este cea de-a patra ridicată în comunitate. Prima a fost construită în locul numit „Valea lui Ecle” („Valea bisericii”), a doua în locul numit „Cheie”, apoi, în 1749, cea de-a treia, ridicată de vameșii Drăghici, Hristea și Sterie, lângă biserica de astăzi. Din aceasta se mai păstrează doar Sfânta Masă. Actuala biserică, în timpul Primului Război Mondial, a fost transformată de germani în lagăr de prizonieri. Ea păstrează caracteristicile lăcaşurilor ortodoxe din Ardeal, influențate de arhitectura occidentală, iar ceasul din turlă a fost adus de preotul Lungeanu de la o biserică din zona Brașovului. A fost zugrăvită de Nicolae Vermont, coleg cu Theodor Aman, pictura fiind recondiționată în 1987 de către Elena Vasilescu.
Slujitorii, o prezență continuă în viața credincioșilor
Părintele paroh Sebastian Ion Arsulescu, care este de loc din Dragoslavele, localitatea vecină Rucărului, a devenit preot în urma unei experiențe personale. În 1990, a rămas orfan de tată. La vremea aceea, preotul din Dragoslavele l-a apropiat mai mult și l-a îndrumat să pășească pe calea preoției. Astfel a devenit slujitor al Altarului și al aproapelui: „Slujim în această parohie doi preoți: eu și colegul meu, Florentin Lipan, care se află aici din anul 2005, iar eu din 2001. Preocupările de bază ale enoriașilor noștri sunt păstoritul, prelucrarea lemnului, mica industrie locală, comerțul și creșterea animalelor. O parte importantă a enoriașilor lucrează în sistemul bugetar. Vicisitudinile vremurilor nu au afectat grav nici sfântul lăcaş, nici viața comunității, deși urmele gloanțelor din Primul Război Mondial se văd și astăzi pe unele monumente din cimitir. Deși ne aflăm la granița dintre Țara Românească și Ardeal, aici cultul ortodox nu a suferit traume ireversibile, păstrându-se nealterat, în integralitatea sa. Sfânta biserică a suportat însă unele influențe. De pildă, între pronaos și naos a fost construit un amvon, pe care se află icoana Sfântului Antonie cel Mare. Un mare sfânt iubit în Ortodoxie, dar apreciat și în Biserica Romano-Catolică. Eu văd o legătură între această icoană și prezența mea aici fiindcă, înainte de ajunge la Rucăr, am fost cântăreț bisericesc la o parohie din Târgoviște, care are ca hram pe Sfântul Antonie cel Mare. Slujirea într-o parohie rurală cu mulți credincioși, dar și cu enoriași tineri plecați în străinătate la muncă implică din partea preotului multă demnitate sacramentală și publică. Fiindcă el se află întotdeauna în centrul atenției. De aceea trebuie să fie permanent o candelă aprinsă și să constituie un exemplu pentru cei din jurul său. Ceea ce se impune în parohia noastră este o îndelungă răbdare, atât cu oamenii, cât și în săvârșirea sfintelor slujbe, fiindcă enoriașii au o personalitate foarte dezvoltată. Aici, preotul trebuie să fie cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu, dar și al oamenilor. Cred că smerenia și credința sunt cele două virtuți fundamentale pe care orice preot trebuie să le aibă pentru a face față cerințelor religioase și sociale din această zonă. Fiecare Sfântă Liturghie săvârșită, deși sunt preot de peste 20 de ani aici, este la fel ca prima din viața mea. Pregătirea, atenția trebuie să fie aceleași ca la începutul slujirii preoțești. Și oamenii simt lucrul acesta. Noi, slujitorii, trebuie să fim o prezență continuă în viața credincioșilor, pentru că ei îți cer sfat sau anumite servicii religioase, indiferent de oră sau de vreme. Ceea ce mă impresionează este faptul că enoriașii noștri știu să dea lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și cezarului ce este al cezarului. Dar și faptul că tinerii plecați prin Europa, deși au biserici ortodoxe românești acolo, în vacanțe, vin acasă pentru a încheia căsătoriile religioase în comunitate sau pentru a-și boteza copiii. Acesta este un lucru deosebit, care arată prezența unei conştiințe de neam și de Biserică, de credință ortodoxă, dar și de tradiție locală”, ne mărturisește părintele paroh Sebastian Ion Arsulescu.
Cultul celor adormiți
Împlinind cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani (14, 8-9: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți, și peste vii”), Biserica creștină îi cuprinde atât pe cei vii, cât și pe cei plecați dintre noi. În acest sens, la Rucăr se păstrează un obicei aparte, legat de cei chemați la Domnul. Și anume, păstrarea imaginilor lor, câteva săptâmâni, în stranele în care stăteau la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. „Chipurile din imagini ne amintesc și nouă, preoților, viața lor, prezența lor în sfânta biserică și participarea lor la viața comunională a parohiei. Și asta pentru că, la noi, cum de altfel în întregul Muscel, cultul morților este unul foarte dezvoltat. În sensul că atenția credincioșilor față de cei plecați dintre noi este una deosebită. Oamenii își îngrijesc mormintele, ridică monumente funerare deosebite, și sunt foarte prezenți lângă cei care veșnicesc în cimitir, unde întodeauna aduc flori și țin o candelă aprinsă. În parohia noastră există două cimitire. Unul în imediata vecinătate a sfintei biserici, iar celălalt, la vreo 500 m de primul”, ne mai spune părintele paroh.
Filantropie și cateheză
Activitatea preoților în Parohia Rucărul de Jos se desfășoară pe două paliere: filantropia și cateheza. În acest sens funcționează și Centrul social-catehetic „Sfântul Ioan Gură de Aur” al parohiei. „La recomandarea părintelui protopop Petre Moșoianu, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, arhiereul nostru, mi-a încredințat două răspunderi: prima de a fi coordonatorul Cercului pastoral numărul 3, format din 70 de parohii, și cea de a doua de a mă ocupa de activitățile social-filantropice ale Protopopiatului Câmpulung Muscel. Pe palierul social-filantropic, am desfășurat acțiuni care au vizat măsuri anticaniculă, activități gospodărești, culturale și filantropice, prin cămine de copii și de bătrâni, am donat sânge, iar pe palierul catehetic, de pildă, am pus bazele a două proiecte: «Biserica din şcoală» și «Școala din biserică». În acest sens, aproape săptămânal, până în pandemie, am mers în cele două școli din comunitate, la orele de religie, unde am susținut cateheze, fie pe baza tematicii anuale, fie în legătură cu sărbătorile din timpul săptămânii sau cu tâlcuirea Evangheliei duminicale. În ceea ce privește cel de-al doilea proiect, împreună cu părintele coslujitor, am invitat la noi elevii, însoțiți de profesori, pentru a face ora de religie în biserică. Desfășurăm de asemenea și pelerinaje pentru elevi, cu sprijinul primăriei, care ne pune la dispoziție autobuzul școlar, și al conducerii celor două instituţii de învăţământ: Liceul tehnologic «Victor Slăvescu» și Școala gimnazială «Nae A. Ghica». Facem excursii de o zi la mănăstirile din apropierea parohiei, cum este Nămăiești, unde sunt organizate și tabere de vară. În ceea ce privește perioada de pandemie, cred că nu trebuie nici să sfidăm situația reală prin care trecem, dar nici să ne lăsăm influențați negativ de aceasta. Există factori care, din nefericire, încearcă să umble uneori la sufletul și mintea oamenilor. Aici, la Rucăr, avem însă avantajul că enoriașii sunt foarte conservatori. Nu-și părăsesc nici Biserica, nici tradițiile”, ne spune părintele paroh care, pentru meritele slujirii sale, a primit din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel „Crucea Patriarhală”. „Mulțumesc lui Dumnezeu și Preafericitului Părinte Patriarh pentru această mare onoare, pe care o percep ca o încurajare și mai mare pentru desfășurarea activităților viitoare în parohia noastră, ca un imbold, dar și ca o mare responsabilitate față de enoriași”, ne-a mai spus acesta.
Așa se petrece prezentul acestei parohii, în care preoții, „ambasadorii” Mântuitorului, fac din slujirea lor foc viu, continuu, păstrând nealterate viața și istoria comunității, care sunt scrise de aceeași mână: cea a lui Dumnezeu.
