„Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”. Cuvintele părintelui Teofil Părăian au căpătat strălucirea definiției clasice a acestei forme de organizare și trăire întru comuniune cu sfinții. Mănăstirea „Sfinții Voievozi” din municipiul Slobozia, care își prăznuiește în acest început de lună hramul, își adaugă, îndreptățit, definiției și atributul de „Rug aprins în inima Bărăganului”.
Privită de pe malul înalt al Ialomiței, albul strălucitor al Mănăstirii „Sfinții Voievozi” din Slobozia luminează împrejurul multicolor patinat de clipa petrecerii verdelui frunzelor către roșul arămit al lui Brumar.
În prezentul nostru tumultuos, ispitit și asaltat de încercări, zidirea multiseculară din inima Bărăganului continuă să poarte spre celălalt capăt al timpului mesajul unuia dintre marii ei ctitori, voievodul valah Matei Basarab: acela ca acest loc să devină un Rug aprins, de care generațiile care vor urma să se apropie și să-L cunoască, prin el, pe Dumnezeu; să fie o continuă mărturie a credinței, popas de odihnă și iluminare spirituală. Ceea ce se împlinește, cu adevărat, zi de zi, clipă de clipă, sub pavăza celor doi mari Arhangheli ai cerului: Mihail și Gavriil.
Așezământ „pe seama domniei”
Mănăstirea „Sfinții Voievozi” din Slobozia, cel mai vechi așezământ monahal din Câmpia Bărăganului, care a purtat prin vremuri și nume precum „Sfinții Voievozi de la Vaideei”, „Slobozia lui Ianache”, își are începuturile în al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. În martie 1614, voievodul Radu-Mihnea îi acordă marelui postelnic Ianache Caragea dreptul de a întemeia o „slobozie” la Vaideei, adică o localitate scutită de dări pe trei ani, unde așezase coloniști. În această „slobozie” de pe malul Ialomiței avea să ridice postelnicul Mănăstirea „Sfinții Voievozi”. Afectată de atacul tătăresc din 1623 și de cutremurul din 1627, mănăstirea a fost luată „pe seama domniei”, odată cu urcarea pe tronul Țării Românești a lui Matei Basarab, în 1632, domnitorul întărind-o cu moșii și sate. La 1636, biserica mănăstirii a fost târnosită de Patriarhul Constantinopolului, împreună cu un sobor de 500 de clerici, arhierei și preoți. În timp, Mănăstirea „Sfinții Voievozi” s-a bucurat de grija multor cârmuitori ai Țării Românești, precum Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Scarlat Grigore Ghica, Mihail Racoviță, Alexandru Ipsilanti. La sfârșitul secolului al X-lea, așezământul a fost închinat Mănăstirii Dohiariu din Sfântul Munte Athos, iar la 1658 a fost vizitat de Patriarhul Macarie al Antiohiei și de secretarul său, Paul de Alep, care în scrierile lui a descris-o ca o „mănăstire înconjurată cu ziduri mari de piatră, ca un castel”. Acest lucru confirmă caracterul ei de așezământ cu destinație de apărare a întregii părți estice a Țării Românești, în cadrul unui plan, mănăstirea având rolul de a controla practic întregul Bărăgan și de a fi stavilă în fața incursiunilor turcilor, a tătarilor dobrogeni și a celor crimeeni. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui următor, mănăstirea a fost implicată în războaiele ruso-turce, servind drept comandament trupelor rusești, fiind des asediată de turci. Zidurile ei l-au adăpostit și pe celebrul mareșal Kutuzov.
În acest așezământ a existat o vestită bibliotecă și a funcționat la începutul secolului al XIX-lea cea mai însemnată școală din județul Ialomița. Din 1864, locașul a devenit biserică de mir și a supraviețuit cu greu perioadei comuniste.
Reînființarea mănăstirii seculare
În 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înființarea Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, biserica mănăstirii devenind Catedrală Episcopală. În 1998, mănăstirea a fost reînființată. Toți cei trei mari ierarhi care au păstorit aici, Înaltpreasfințitul Părinte Nifon, vrednicul de pomenire Episcop Damaschin și Preasfințitul Vincențiu au contribuit determinant la reînvierea Rugului aprins al „mamei tuturor bisericilor din aceste meleaguri”, cum o numește Preasfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul actual al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor. Mai întâi mănăstire de maici, din 27 august 2009, așezământul a devenit mănăstire de călugări și a primit și un al doilea hram, „Izvorul Tămăduirii”. În prezent, biserica mănăstirii are statut de Paraclis Episcopal.
Printr-un efort uriaș, întregul așezământ a fost și continuă să fie restaurat, întărit, pentru ca el să rămână până la capătul celălalt al timpului ceea ce a fost dintotdeauna: „Rug aprins în inima Bărăganului”.
După revenirea la statutul de mănăstire de călugări, a fost numit stareț preacuviosul arhimandrit Rafail Mîț, care în prezent este și vicar eparhial al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Exarh suplinitor al mănăstirilor și schiturilor din episcopie. Sub păstorirea sa, obștea de monahi și-a dedicat întreaga ei râvnă lucrării duhovnicești a așezământului, care, pe zi ce trece, se integrează ziditor din ce în ce mai solid în viața comunității locale și a miilor de pelerini care o vizitează.
Jur-împrejurul, ca o boltă de rai
Pelerini de o zi am fost și noi în această mănăstire în prag de hram, când ceasul sărbătorii aprinde simțurile, aerul se umple de taină, icoana praznicului luminează privirea și parcă toată natura tresaltă a bucurie și lumină, preschimbându-și veșmântul.
Veniți din lume, cu inimile asaltate de încercări și cu zgura grijilor depusă pe suflet, ne limpezim mai întâi privirea în albul mănăstirii, ca după aceea să intrăm în biserică pregătiți să conviețuim, fie și pentru un ceas, cu sfinții din ceruri. Nimic aproape din lumeasca noastră inutilă irosire nu se descoperă aici, ci, dimpotrivă, se anulează, se redefinește, se reașază într-un alt fel de ordine, într-o altfel de alcătuire. Căci nimic din rătăcirea noastră bezmetică nu rezistă aici și pacea ni se așază în suflet. Privim jur-împrejurul interior al sfântului locaș, ca o boltă de rai și, pe undeva pe acolo, dorim să ne regăsim vii, fie și prin vreo crăpătură de cer. Să putem respira, să putem muri, ca să renaștem din propriile noastre șubrezenii. Să luăm, de se poate, viața de la capăt altfel, oricum altfel de cum ne-am croit-o, căci ni s-a dovedit uneori strâmbă și peticită. Ascultăm corul nevăzut al îngerilor, urcăm și coborâm pe o scară imaginară până la tâmpla crucii de deasupra catapetesmei și ne rugăm la Sfinții Arhangheli să ne apere de tot, dar mai ales de noi, cei pe care nu-i mai putem înțelege și stăpâni câteodată.
Pelerinii, apostoli ai prezentului
„Așezământul nostru are 12 viețuitori, din care patru preoți, un ierodiacon și restul simpli monahi. Este o mănăstire de oraș, în care slujbele religioase sunt cele din oricare altă mănăstire: Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie zilnică, Cele Șapte Laude, iar în fiecare miercuri, Taina Sfântului Maslu. Mănăstirea se află în contact nemijlocit cu provocările și ispitele lumii urbei. Dar călugărul, fie că este în oraș, în vârf de munte sau în câmp deschis, dacă starea lui lăuntrică și conștiința îi sunt așezate pe credință, pe rugăciune și ascultare, atunci pentru el nimic nu poate fi provocare. Ducem așadar o viață firească, normală, de mănăstire și venim în întâmpinarea credincioșilor cu nevoința și slujirea noastră, încercând să găsim răspunsuri la cerințele lor. Iar prin comportamentul nostru de zi cu zi, mai ales aici în această parte a Bărăganului unde au fost mănăstiri puține, îi determinăm pe credincioși să se încarce sufletește cu răbdarea noastră, cu dragostea față de Biserică și de Dumnezeu, cu ascultările pe care le împlinim aici. O mănăstire de oraș, în aceste vremuri de încercări, oferă celor care o cercetează, prin comportamentul monahilor și prin slujirea lor, o încărcătură duhovnicească mai mare, modelatoare a comportamentului în raport cu sacrul și cu taina. Astfel prind și ei dragoste de Biserică. De tot ceea ce înseamnă viață liturgică, și îi determină să participe la ea transformându-se, devenind un fel de apostoli care răspândesc și ei cuvântul lui Dumnezeu, și-i îndeamnă și pe ceilalți să vină aici să vadă cât de frumos se poate trăi în comuniune cu sfinții. Să simtă și ei legătura duhovnicească, puternică, forța ce izvorăște de la acest altar de slujire și dragostea sfinților prezenți cu moaștele lor din raclă, lumina mântuitoare a lemnului Sfintei Cruci, care se află în biserica noastră. Iar de la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, la care credincioșii din câmpie au mare evlavie, cei care ne trec pragul au mare nădejde că rugăciunile lor vor fi mijlocite și ascultate de Tatăl ceresc”, ne mărturisește părintele arhimandrit Rafail Mîț, starețul mănăstirii.
Ca o chemare continuă la apostolie
După ceasul de comuniune și pace petrecut în mănăstirea „Rugului aprins din inima Bărăganului”, am pornit-o spre casele noastre „din lume”, mult mai liniștiți. De sus, de pe malul înalt al Ialomiței, de lângă o tufă cu măceșe răscoapte în spuza unui sfârșit de toamnă curățită de vânturi și ploi, mai privim încă o dată trupul de var al mănăstirii din vale, nu ca un „la revedere”, ci ca o chemare continuă la apostolie, cum spune părintele arhimandrit Mîț.
