„S-a pierdut scopul principal al matematicii, acela de-a te învăța să gândești corect”

Maria Panaitopol este ­profesoară de matematică și o mare iubitoare a personalității marelui ­savant Albert Einstein. A predat 55 de ani matematică și este convinsă că oricine poate iubi matematica, dacă o înțelege. Soțul dânsei care a ­plecat din lumea asta în ­urmă cu 17 ani, Laurențiu Panaitopol, este considerat cel mai mare problemist român, pentru că problemele concepute de strălucitul matematician au fost de cele mai multe ori date la olimpiadele internaționale.

Patru dorințe vrea să i se împlinească în timpul pe care îl mai are de dus pe lumea asta. Să fie sănătoasă, pentru a nu depinde de nimeni, pentru că nu are de cine; să poată în continuare rezolva probleme de matematică; să țină ore la școală cu elevii și să facă tot ce îi stă în putință în memoria soțului. De altfel, se ocupă de organizarea unui concurs de matematică „Laurențiu Panaitopol”, în memoria marelui matematician român, iar în fiecare an oferă un premiu de excelență cu numele soțului său liderului de clasă a XII-a, care în anii de gimnaziu și liceu a luat cele mai multe medalii de aur la olimpiadele internaționale și balcaniade de matematică.

Olimpic, reeducat ca frezor de roți dințate, din cauza originii

Persoana omului pe care încă îl mai iubește a rămas nu numai în sufletul doamnei Maria Elena, ci și în memoria lucrurilor cărora nu le-a schimbat locurile în casă. Și parcă este încă prezent. Laurențiu Panaitopol a fost o somitate a matematicii românești, dar care nu a avut parte de o viață liniștită. Doamna Maria m-a primit în casa dânsei căptușită cu amintiri din lumea toată, pentru că le-a plăcut mult să călătorească, și a acceptat să îmi vorbească cine a fost Laurențiu Panaitopol pentru lumea matematicii, dar și pentru sufletul dânsei. „Bărbatul meu a fost giurgiuvean. A învățat la Liceul Maiorescu și cât a fost elev acolo a luat în toți anii medalie de aur la Olimpiada de matematică. A intrat la facultate printre primii. După anul I însă, deși era cu media cea mai mare, din cauza originii tatălui, care a fost comandantul Cadrilaterului, l-au trimis să se reeduce în fabrică, la Timpuri noi, unde a fost frezor de roți dințate. După doi ani, a fost reprimit la facultate, unde a terminat cu o medie foarte mare, dar tot din cauza originii, a fost repartizat la țară, în Remuș, lângă Giurgiu. Acolo a stat nu știu cât timp, apoi cei de la Liceul Titu Maiorescu l-au adus profesor la acest liceu. După aceea, a dat concurs, pentru că toți cei de la facultate îl prețuiau, și a venit la București, la Facultatea de Matematică. Cât a fost vechea orânduire, a reușit să-și dea doctoratul cu mare greutate, că nu îl primeau să se înscrie. Apoi, după ce și-a terminat teza și a predat-o, l-au ținut nu știu cât timp până a venit aprobarea de la partid. Eh, și... l-au făcut din asistent, lector universitar. Abia în 1991 l-au făcut conferențiar. După aceea, a devenit și coordonator de doctorat. Are un număr foarte mare de lucrări publicate în străinătate. Este considerat cel mai mare problemist al nostru, fiindcă are cel mai mare număr de probleme date la olimpiadele internaționale.

Forma prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim

Maria și Laurențiu Panaitopol au fost împreună 35 de ani, până când moartea i-a despărțit. S-au cunoscut la redacția publicației „Gazeta Matematică”, în nici o săptămână s-au revăzut întâmplător, au rămas în legătură, iar în scurt timp s-au căsătorit. „Apropo de ce spune Einstein: . Mi-a cerut numărul de telefon atunci când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, apoi m-a sunat, am ieșit la întâlnire, apoi ne-am apropiat și vorbeam despre matematică. În septembrie în 1972 ne-am întâlnit, iar în ‘73, în primăvară, ne-am căsătorit. El avea 32 de ani, eu 26. Eram fată bătrână pentru vremea aceea. De Crăciun, în ‘72, bărbatul meu s-a dus la părinții lui la Giurgiu și când a venit a spus că de Revelion mergem împreună să ne cunoaștem. Mi-a povestit după aceea soacra mea că el îi spusese socrului meu, care se chinuise să-l însoare de nu știu când, că și-a găsit fata cu care vrea să rămână pentru totdeauna, dar mie nu îmi spusese. A contat foarte mult că sunt profesoară de matematică. Socrul mai făcuse, pe lângă Academia Militară, și niște ani de matematică. A contat la fel de mult că sunt și eu relativ, într-o proporție, grecoaică, mama se numea ­Amfiropol ca domnișoară.

Și de Revelion ne-am dus, era jumate de Giurgiu invitat, că toți îl iubeau, ca și pe soțul meu. Era o personalitate în zonă. Apoi de Sfântul Vasile, că îl chema Vasile pe socrul meu, și pe 2 ianuarie, stăteam la masă înainte de a pleca spre București la gară. Și socrul meu zice: E, rămâne pe 3 martie, când se intră în Postul Paștilor. Și apoi, în tren, l-am întrebat pe soțul meu ce o să fie pe 3 martie. Căsătoria noastră, zice. La care eu am rămas praf, pilaf, piftie, că nu discutasem niciodată despre asta. Ei, și pe 3 martie ne-am căsătorit și am stat 35 de ani, până ne-a despărțit moartea lui”.

Model de căsnicie

Cei doi soți au avut o căsnicie bazată pe sinceritate, respect reciproc, dragoste necondiționată și, mai ales, pe liantul de bază, pasiunea pentru matematică. Cum era viața alături de un pasionat matematician ca el și ce a inspirat-o cel mai mult:

„Veneam uneori de la școală, după cinci ore obosită, moartă. El mă aștepta, că mă vedea pe geam că vin, căci nu aveam același program. Îmi deschidea, intram și îmi spunea: Nu, nu mânca, stai în fotoliu, mănânci după ce faci problema asta. Eu uneori mă prindeam din prima, alteori nu și îmi dădea câte o indicație, până la urmă o făceam. Adică aproape toate problemele date pe la concursuri le experimenta mai întâi pe mine. El mă dădea pe mine factor comun. M-a ajutat foarte mult și în predare, că dacă aveam câte o chestie pe care nu știam cum să o fac mai atractivă și mai frumoasă, îl întrebam. Adică, faptul că amândurora ne plăcea ­matematica ne-a legat foarte mult. Comunicarea asta pe cele mai felurite teme, începând cu matematica și sfârșind cu cinematografia. Ne înțelegeam foarte bine, ne plăceau aceleași lucruri. După ce s-a prăpădit și am început să mă mai uit un jur, după ce mi-am revenit cât de cât, mi-am dat seama cât de norocoasă am fost. Și în fiecare seară când mă rog înainte de culcare, îi mulțu­mesc lui Dumnezeu pentru asta. Noi nu ne-am certat niciodată. Nu știu cum e să te cerți. Vă spun, 35 de ani nu ne-am despărțit.

O singură dată, de fapt, că a fost el invitat să țină o conferință la Viena și mie nu mi-au dat viză, a lipsit patru zile.

Deci toată viața, el a stat în ­fotoliul ăla și eu în fotoliul acesta (n.r - arată). De asta este important să nu fie mișcat de acolo. Discutam fel și fel. El spunea că există pe lume trei categorii de oameni nefericiți. Cei care n-au umor, invidioșii și cei cărora nu le place ce fac. Și adăuga că, din fericire, noi nu facem parte din nici una dintre aceste categorii”, spune zâmbind cu lacrimi în ochi profesoara Maria Panaitopol.

Ei au fost oameni fericiți pentru că au cultivat marile valori. Doamna spune că, pe lângă recunoștință, munca este o valoare majoră, apoi credința, căci „cred că ce e scris se întâmplă negreșit”.

Un om integru care a muncit până în ultima zi a vieții

Laurențiu Mircea Panaitopol a fost foarte prețuit de studenți. Avea un mod de a fi profesor. A fost un om integru și a știut să le transmită această valoare. Era o persoană foarte corectă în tot ce făcea. Era un om răbdător și înțelegător. „Avea răbdarea și tăria de a discuta despre orice problemă, așa, fără să tragă vreo concluzie rapidă sau... Până nu lămurea toate premisele, nu trecea mai departe. Avea o drăgălășenie specială, așa, și am fost foarte, foarte, foarte apropiați”.

Cel mai mare problemist român a murit de cancer, la 68 de ani, după o suferință cumplită care a durat cinci ani, timp în care a fost operat de trei ori, pe colon și la ficat, pentru că făcuse metastaze. În cei cinci ani a fost spitalizat de nenumărate ori, a făcut chimioterapie, dar nu a avut nici o zi de concediu medical. „Îl luam de la spital și îl duceam cu mașina la facultate, își ținea cursurile sau întâlnirea cu doctoranzii, apoi îl duceam din nou la spital. Atunci când s-a prăpădit, toată ziua aproape a vorbit la telefon, știu asta, pentru că atunci când nu aveam ore, stăteam cu el, stăteam și nopțile. A vorbit la telefon pentru a stabili data susținerii tezei de doctorat a unuia dintre doctoranzii lui, pentru că veniseră toate referatele de la comisie. Dar la ora șapte și ceva i s-a făcut rău, a venit și l-au luat, l-au dus la ATI, eram acolo, și la 9 și 10 seara, am un ceas care era la el și l-am fixat la ora asta, au venit să-mi spună că asta a fost…”

Cât timp ați fost îndrăgostită de el, am întrebat-o: „Tot timpul. Și încă sunt. De fapt, puteți să înțelegeți că el s-a prăpădit în 2008, pe 29 octombrie. Deci se vor împlini acum 17 ani. Mie mi se pare că s-a întâmplat ieri. Atât de viu este! Și îmi doresc foarte mult să-l visez. Dar n-am avut decât două vise cu el. Atunci, în anul ăla în care s-a prăpădit. Păi, știți că după ce s-a prăpădit, eu până în februarie, n-am mai putut să stau aici. Am fost pe la prieteni, pe la cunoștințe. Eu nu folosesc aragazul, din cauza următoarei pete pe creier. El, cât a trăit, îmi scria bilețele. Și când am venit în februarie atunci și m-am hotărât să rămân acasă, am ridicat capacul de la aragaz să fac ceva, nu știu, o apă de cafea, mă rog. Și când am ridicat, era un bilețel lipit acolo, o listă, că așa începeau toate, , scrisă de el în spital. Vă dați seama că am trântit capacul acolo și de atunci eu nu l-am mai ridicat. Probabil că mi l-a dat la spital și eu l-am pus acolo ca să țin minte”.

Ghinion, soartă, destin sau pur și simplu atât i-a fost menirea, căci dacă șansa era de partea lui, poate încă mai trăia și azi. „Boala lui a fost descoperită la timp, a fost în faza 1, când nu erau metastaze. Dar chimioterapia pe care o făcea trebuia făcută din trei substanțe. Una care depista celulele bolnave, alta care le ataca zdravăn și una care fixa lucrurile. În România, la momentul ăla, nu știu cum o fi acum, nu se făcea decât cu două dintre substanțe. Cu cea mai importantă, care omora celulele definitiv, nu. Și am aflat cu mare întârziere că trebuie și a treia, după ce au apărut metastazele… Am făcut rost imediat de substanța respectivă, dar era foarte târziu... Ei bine, în timpul ăsta, el nu s-a lăsat de matematică, s-a dus și și-a ținut toate orele, s-a întâlnit cu doctoranzii. Matematica, problemele îl între­țineau. Am un de probleme nepublicate, dar tot sper că se va ocupa un asistent de-al lui de publicarea acestora”.