Neculai Popa din Târpeştii Neamţului face parte din acea categorie de oameni pe care Dumnezeu, în mărinimia Sa, i-a înzestrat cu darurile cele mai alese: umor, imaginaţie, dibăcie. Din împletirea lor a rezultat un destin de excepţie. A strâns în ograda sa tot ce poate reconstitui lumea satului românesc de odinioară, într-o colecţie muzeală ce depăşeşte 20.000 de piese.
În ograda largă de la Târpeşti, prietenii lui Neculai Popa îşi duc veacul sub soare şi ploi. Sunt dăltuiţi în piatră, aşa că nimic nu le poate strica odihna. Moş Ion Roată încă îl mai aşteaptă pe Cuza, să-i spună cum stau treburile prin ţară, Barbu Lăutaru îşi cântă, săltat, melodiile, doi tineri sfioşi se sărută, preaslăvind, pentru vecie, dragostea, ceva mai la deal, aproape de prepeleac, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici aşteaptă, cuminţi, vreo nouă vizită prin grădina cu sculpturi. Toate personajele dăltuite de meşterul Popa în piatră poartă straiele tradiţionale nemţene, cu bundiţă sau cojoc, cuşmă de miel sau broboadă pe cap. Printre aceste personaje, nu-i chip să te plictiseşti. Unde mai pui că, pentru fiecare în parte, atât meşterul, cât şi nevasta, Elena Popa, au pregătit câte o istorioară care mai de care mai plină de haz.
„Să mai scot înc-o lucrare din cutia mea de minte…“ Cam asta-i grija permanentă a moşului-artist, de mai bine de patruzeci de ani. Tocmai din acest motiv odăile, tinzile din încăpătoarea curte a casei sale sunt garnisite, în cea mai bună rânduială, cu sute de închipuiri ale meşterului, ce-au prins viaţă în piatră sau lemn: statuete întruchipând diverse personaje de legendă, măşti şi sculpturi în lemn, alături de toată gama de linguri utilizate de-a lungul vremurilor de ţăranii români, măşti pentru Anul Nou. Sigur, nu pot fi omise miile de obiecte colecţionate în casele devenite muzeu, cea mai mare parte reflectând zestrea etnografică a acestei zone („casa cu măşti“), dar şi vase şi unelte utilitare, colecţii impresionante de numismatică, arheologie, etnografie, obiecte de cult, pictură naivă (în „casa colecţiilor“).
Meşterul hâtru
Moşul Popa e mare şugubăţ. Are stofa unui ironic fin şi umorul atât de natural al omului din popor. Din acest amestec rar, meşterul şi-a descoperit, de altfel, talentul de sculptor şi pasiunea pentru tot ce-nseamnă tradiţie. Dacă stai să-l asculţi, ţi se pare că poznele lui întrec până şi năzdrăvăniile din copilăria lui Creangă. „Eu am făcut pozne multe... Tata o cumpărat nişte hamuri noi şi mie mi-o venit în minte să-mi fac un cărucior. Aveam doi câini mari şi-am tăiat hamurile cele noi ale tatei să le pun la câini. I-am înhămat, am încărcat căruciorul cu pepeni şi mături făcute din pelin şi am pornit să facem vânzare prin sat. Am nimerit la o horă şi flăcăii, când ne-au văzut, pe dată ne-au înconjurat. Cânii o început să tehuiască, să facă urât, să se smucească. Au rupt căruciorul, hamurile le-au făcut praf, unul s-o agăţat într-un gard. Mare balamuc am făcut atunci… Într-o iarnă, tata o cumpărat o sanie frumoasă. Am luat-o cu încă vreo 10 băietani, ne-am urcat într-însa şi ne-am dat drumul din deal. Jos, în vale, era un pâlc de peri şi meri sălbatici şi tufe de măceşe. Ne-am izbit cu sania, care ne-a purtat din copac în copac. Am distrus sania, iar noi ne-am întors acasă răniţi ca din război. Boceau femeile prin sat de mai mare mila. Când o văzut tata şi trebuşoara asta, şi-o pus mâinile-n cap: «Cât ai să-mi mai faci tu mie pozne de-aieste?»... Altădată, după o ploaie puternică, au venit apele mari pe părău. Şi mie mi-o venit o idee să-mi fac barcă, cum văzusem eu la Piatra Neamţ. Am luat coşul tatei de la căruţă, am pus o tablă şi am făcut focul pe ea, ca să fim şi noi ca plutaşii. Ne-am suit vreo patru băieţi, am luat lopeţi să vâslim şi ne-am dus la vale, pe apă. Am ajuns la o bulboană şi vârtejul ne-a învârtit de vreo trei-patru ori. Chiar atunci a început să iasă şi fum din coşul căruţei, că se înfierbântase tabla şi a luat lemnul foc. Noi am sărit din pluta în flăcări şi duşi am fost. Valeu! Alt mare scandal cu tata…“, povesteşte moşul râzând.
Copilăria, după cum vedeţi, i-a fost una plină de năzbâtii. Odată, s-a deghizat în cerşetor şi a umplut desagii cu pomana primită de la oameni, făcându-l de ruşine, în sat, pe tatăl său, cântăreţ la biserică. Altădată, s-a tăvălit prin colbul drumului cu straiele albe, apoi le-a uns binişor cu untură din putină să se facă cioban. Numai că a lăsat putina deschisă, câinele a băgat botul, atras de miros, şi nu l-a mai putut scoate. A umblat cu putina aşa prin ogradă câteva ore bune. Ruşinat peste măsură şi sătul de poznele băiatului, tatăl a decis: „Măi, femeie, eu pe băietul ista ori îl dau de la casă, ori fac om dintr-însul. Ai făcut pozne destule, aşa că o să mergi la şcoala de cântăreţi şi-am să-i spun profesorului să-ţi pună chelea pe băţ“.
Şcoala de cântăreţi şi pasiunea pentru arheologie
De voie, de nevoie, copilul Neculai Popa şi-a luat traista în băţ şi s-a dus să înveţe cântările pentru strană la Piatra Neamţ, la şcoala de cântăreţi, ştiind că profesorii primiseră aprobarea tatălui să-l chelfănească de câte ori era nevoie. Şi-a primit şi acolo porţia „corectoare“, pentru că nu voia să meargă la şcoală, dar, în final, a ajuns să-i placă să înveţe. „Mi-o mai venit, mie, încet, mintea la cap. O început să-mi fie oleacă de ruşine de oameni, am început să mai învăţ cuvinte mai bune, mă duceam la biserică“, îşi aminteşe meşterul.
Mai mult decât atât, a deprins de la preotul Constantin Matasă (n.r. - fondatorul Muzeului din Piatra Neamţ), directorul şcolii, arheolog amator, tainele arheologiei. „Am mers cu el, ne-a învăţat să săpăm şi ne-a rugat să umblăm, să cercetăm în vacanţe, poate găsim obiecte vechi în pământ. Trebuie să vă spun că eu am avut norocul să descopăr aici, la noi în sat, o aşezare neolitică în care erau suprapuse cinci culturi. L-am anunţat pe preotul Matasă. A venit aici cu mai mulţi profesori de la Bucureşti şi au deschis un şantier arheologic. S-a săpat doi ani“, spune Neculai Popa.
După şcoala de cântări, a urmat un an de premilitară, a fost apoi concentrat timp de şase ani în cel de-al Doilea Război Mondial. S-a întors în sat rănit, declarat invalid de război, să-i ia locul tatălui, cântăreţ la biserică, ieşit între timp la pensie.
Paradoxurile comunismului
După anii grei, de război, au urmat crunţii ani de început ai comunismului, întovărăşirile, pământul trecut cu sila la colectiv. Scârbit de tot ce se petrecea în jur şi de politica dusă de comunişti, Neculai Popa s-a alăturat mişcării de rezistenţă anticomunistă. „M-am înrolat ca partizan. Am lucrat în mişcarea de rezistenţă până ne-au depistat comuniştii“, rememorează Neculai Popa. A fost interogat, judecat şi condamnat la 15 ani de închisoare sub acuzaţia de înarmare a partizanilor. Printr-un noroc al sorţii, pedeapsa i-a fost micşorată la cinci ani de „temniţă grea“, urmând apoi zile de chin şi de coşmar în Jilava, Gherla, Aiud, Alba Iulia, Poarta Albă. Totuşi, nici în închisoare nu s-a dat bătut. A încercat să le facă viaţa mai uşoară colegilor de detenţie, ţinând slujbe din tipicul bisericesc pe care-l învăţase în meseria sa de cântăreţ în strană şi, în special, jucând teatru popular, aşa cum ştia el, de acasă. „După doi ani de temniţă la Poarta Albă, eram slăbiţi complet. Mâncare rea; numai spălături de vase. La un moment dat m-au luat şi m-au dus la baraca de distrofici, unde am stat trei luni de zile la refacere. Şi hăt, mai pe urmă, a venit decretul de eliberare…“, îşi aminteşte moş Neculai Popa. Era în 1957.
După toată suferinţa îndurată în închisorile comuniste, paradoxal, tot comuniştii aveau să-l ajute să devină ceea ce este azi: creatorul popular de la Târpeşti. L-au îndemnat să-şi refacă trupa de teatru popular, cu care se făcuse remarcat în zonă, i-au adus piatră pentru sculpturi, în ograda de la Târpeşti au început să apară jurnaliştii, televiziunea, invitaţiile la târguri şi expoziţii erau tot mai dese. Familia Popa devenise renumită în toată ţara. „Într-o bună zi, la o expoziţie, m-am trezit că primesc medalia «Meritul Cultural clasa I». La vreo două-trei luni, am primit o medalie de aur de la Bucureşti. Mi-au făcut şi un film documentar, s-au publicat zeci de articole prin ziare despre mine“, povesteşte Neculai Popa.
Pozna care l-a făcut sculptor în piatră şi lemn
Odată cu redeschiderea şantierului arheologic (n.r. - în 1958), după revenirea sa din detenţie, la Târpeşti s-au făcut multe descoperiri. Arheologii erau încântaţi. Ceea ce găseau în pântecele pământului le dădea mari satisfacţii (n.r. - în perioada săpăturilor de amploare dintre anii 1961-1965). Se descopereau fragmente de vase, idoli din cultura Cucuteni, dar nimic din ceea ce găseau nu era întreg, ci doar fragmente. Cum firea meşterului era buclucaşă, pe dată i-a „venit o idee“, vorba lui. „M-am uitat prin cărţile profesorilor şi am făcut şi eu nişte păpuşele de lut (n.r. - idoli) şi de piatră. Profesorii se tot tânguiau că nu găsesc un idol întreg, că tare le-ar mai fi de folos. Eu îi aveam în buzunar. Şi când săpam cu ei acolo, i-am introdus, pe furiş, în şantier. Le-au găsit, s-au bucurat, au luat păpuşelele şi s-au dus la Bucureşti, spunând că revin după o lună“, povesteşte moşul şugubăţ.
Într-adevăr, în toamnă arheologii au revenit, între timp descoperiseră şiretlicul şi căutau autorul farsei. I-au spus că, din cauza falsurilor descoperite, ar trebui să închidă şantierul. Vestea l-a întristat pe meşterul Popa, îndrăgostit de-acum şi el de tainele pământului. „Când am auzit, mai roşu m-am făcut ca sfecla; limba o-nceput să se împletească. Am recunoscut: «Dumneavoastră vă plângeaţi că nu aţi găsit nici un idol întreg şi Dumnezeu asta idee mi-o dat-o». Daâ aşa este. Că dacă nu-mi dădea treaba asta prin minte, nu eram astăzi artist popular“, explică meşterul.
Pozna n-a fost, deci, în zadar. Profesorii şi-au dat seama de talentul înnăscut al acestui om şi l-au încurajat să facă „păpuşele“ mai mari şi mai multe, după cum îi vine la socoteală, introducându-l, treptat, în lumea creatorilor populari.
Aşa s-a apucat Neculai Popa de sculptat, iar trebuşoara asta, care îi punea mintea să producă numai „idei“, i-a acaparat, pe tăcute, toată fiinţa. Pe măsură ce mai făcea o sculptură, o altă idee se năştea, iar imaginaţia era pusă mereu la treabă. Devenise, pe vremea aceea, singurul sculptor în piatră de artă naivă din ţară.
Acum spune că, din toate preocupările lui, sculptura în piatră i-a devenit cea mai dragă. „Mi-a plăcut când am reuşit să-i fac pe Romulus şi Remus sugând la lupoaică. Şi m-a mai impresionat «Sărutul», când am reuşit să-l fac. Îmi spuneau mulţi că poate m-am inspirat de la Brâncuşi, daâ eu nici nu ştiam cine-i. M-au chemat la o emisiune, la radio, şi m-au pus să repet că-l cunosc totuşi pe Brâncuşi (chiar dacă nu era aşa), dar că opera este o creaţie de-a mea, personală, ca pe urmă să n-o trântesc direct la radio…“, spune râzând meşterul Popa.
Povestea măştilor
Pe lângă darul de a modela chipuri în piatră şi lemn, Neculai Popa mai are unul. Îi place să facă măşti, iar de plăcerea asta a lui a molipsit-o şi pe nevastă. I-au plăcut mascaţii şi jocurile de la sărbătorile de iarnă încă din copilărie. Pe-atunci, nimic nu i se părea mai fascinant decât perioada aceea a anului, în care fantasticul şi realul se împleteau într-o cohortă de datini uluitoare. „Erau formaţii de mascaţi care veneau şi făceau scamatorii pe la casele oamenilor. Îmi plăceau grozav. Tata era un om de la munte, serios, nu prea râdea, nu-mi făcea măşti; nici pentru el nu şi-a făcut. De-asta m-am apucat de măşti. Şi-am învăţat-o şi pe nevastă“, ne mărturiseşte moş Neculai.
Se „naşte“ un colecţionar…
Să nu credeţi, însă, că tolba de idei a meşterului devenit sculptor nu mai avea resurse. Cu ce adunase el de pe urma arheologiei, respectiv obiectele de mai puţină importanţă, pe care profesorii nu le-au luat la Bucureşti, Neculai Popa s-a gândit să deschidă o expoziţie, un muzeu mai mic. Apoi, s-a gândit să extindă muzeul ce i se înfiripase deja în minte cu „obiecte din popor, pe care nimeni n-a venit niciodată să le strângă“. „Am să fac muzeu, m-am gândit. Am făcut legătura, mai întâi, cu muzeul din Târgu Neamţ. Le-am dus acolo o căruţă plin de obiecte şi le-am donat, pentru că atunci luase fiinţă. Mi-au dat nişte vitrine vechi şi am început“, îşi aminteşte moş Neculai.
Colectivizarea era în plină desfăşurare. Calul şi căruţa îi fuseseră rechiziţionate, aşa că meşterul Popa a făcut un cărucior din lemn, şi-a luat nevasta de mână şi au început să colinde satele după lucurile vechi, uitate prin podurile caselor. „Am mers mai întâi pe la dascăli, pe la cântăreţii de biserică, pe la preoţi. Am început să adun şi-am tot adunat de-atunci… Şi-acuma, dacă-mi aduce cineva ceva, iau“, spune moş Neculai Popa, ajuns, astăzi la 90 de ani.
Patima colecţionarului nu s-a oprit însă numai la port popular, obiecte din inventarul gospodăriilor tradiţionale şi colecţia de arheologie. Li s-au alăturat, de-a lungul anilor, colecţii de icoane, cărţi bisericeşti, obiecte de cult, de mare valoare fiind o Evanghelie de la 1821, colecţii de monede şi însemne, peceţi şi paftale domneşti, colecţii de obiecte legate de păstorit şi vânătoare, arme, colecţia de pictură naivă, fotografii vechi de peste 100 de ani şi, bineînţeles, sutele de lucrări ale sale sculptate în piatră şi lemn.
Aşa se face că astăzi, în casele sale transformate în muzeu se găsesc adunate cam 20.000 de obiecte, însumând cel mai mare muzeu particular din România. Toate sunt înregistrate, cu explicaţiile de rigoare privind provenienţa, vechimea şi valoarea, pentru că meşterului îi plac lucrurile făcute ca la carte.
„Nu mai avem nimica. O dispărut tăt“
Pe 13 august, Neculai Popa a împlinit 90 de ani. O viaţă colorată, cu bucuri şi cu necazuri, dar din care a ieşit întotdeauna parcă mai întărit. Asta, graţie spiritului său şi, mai ales, înzestrării cu un simţ al umorului ieşit din comun. Sculptează şi acum, mai ales în lemn şi-i pare rău că nu a terminat cele 40 de lucrări începute în iarna asta. „O vinit ticăloasa asta de gripă şi n-am mai putut să le fac. M-o slăbit rău. Este-o vorbă în popor: La lutul moale nu multă apă trebuie“, spune, oftând, Neculai Popa.
Mulţumit că poate lăsa o urmă în istoria satului şi a ţării, moş Neculai Popa, are, totuşi, un of. Îi pare rău că lumea asta nu mai are habar de ce-a fost odată, că oamenilor le-a devenit indiferentă tradiţia. „Nu mai avem nimica. La Anul Nou era o frumuseţe câte jocuri erau. Nu te mai săturai să le priveşti. Măi, mare poznă cum o dispărut tăt, acuma… O vinit modernizarea, dar dac-o vinit, unde scrie că noi treâ să ne lepădăm de tradiţii? Unde mai este claca de tors cânepa, unde se mai face nisipitul caselor, cu jocul de după treabă, unde mai este obiceiul dusul mielului, de Sfântu Gheorghe, la gospodarul satului sau la primar, unde mai sunt balurile populare care se făceau pe medean? S-au dus, o pierit toate… Domnule, eu m-am ţinut de trecut, de istorie. Treaba asta a fost infiltrată în inima mea. Toate mi le-o dat Dumnezeu în gând“, spune, cu nostalgie, bătrânul creator popular.
