După mai bine de o oră şi jumătate de mers, trecând de Pasul Cerna, pe potecile de munte, printre fagii seculari care se înalţă până la cer, am ajuns la primul schit de lângă Mănăstirea Tismana, Cioclovina de Jos.Din viaţa celor două maici de la Schitul Cioclovina de Jos, din judeţul Gorj, programul liturgic este nelipsit, ele oficiind Ceasurile, Pavecerniţa, slujba Acatistului şi celelalte rânduieli liturgice care nu necesită prezenţa unui preot.Deşi coboară o dată pe an la mănăstire, pentru a lua parte la sărbătoarea Sfintelor Paşti, maica Bartolomea, singura vieţuitoare a Schitului Cioclovina de Sus, nu simte apăsarea singurătăţii.
La Schitul Cioclovina de Jos, astăzi vieţuiesc doar două măicuţe, care mai coboară din când în când la mănăstire pentru a participa la sfintele slujbe şi pentru a se aproviziona cu cele necesare vieţii. Acum, în timpul anotimpului cald, măicuţele primesc aproape zilnic vizitatori care, fie din curiozitate, fie din dorinţa de a se simţi mai aproape cu 950 de metri de Dumnezeu, bătătoresc potecile înclinate ale Muntelui Cioclovina pentru a ajunge până aici. Iarna însă nu vezi ţipenie de om, totul este acoperit de zăpadă şi, până primăvara, vizitatorii sunt absenţi.
Locul în care erau îngrijiţi bolnavii de ciumă
Odinioară, pe când nimeni nu îndrăznea să se avânte în desişul acestor codri seculari, aici, departe de ochii lumii, erau îngrijiţi bolnavii de ciumă de către vracii cunoscuţi în popor sub denumirea de „ciocli“. Multe din vocile bătrânilor de la poalele Cioclovinei spun că numele locului ar veni de la aceştia. O altă variantă de la care se presupune că vine numele zonei este că ar fi fost dat de călugării sârbi, şi ei oaspeţii acestor locuri, care susţin că Cioclovina vine de la cuvintele sârbeşti „cioc“, care înseamnă „mult“, şi „lovina“, care înseamnă „vânat“.
În aceste locuri au ales să caute isihia călugării de la Tismana încă de la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când pericolul războiului turco-austriac ameninţa soarta mănăstirii. Astfel a luat naştere Schitul „Sfinţilor Voievozi“ sau Cioclovina de Jos.
În afară de rugăciunea pe care o practică aproape tot timpul, cele două măicuţe de la Cioclovina de Jos au şi o adăvărată gospodărie de care se îngrijesc tot timpul: stupi, fâneaţă, livadă, grădină, toate acestea fac parte din ascultarea pe care cele două vieţuitoare o îndreaptă spre folosul mănăstirii. Viaţa în singurătate le-a învăţat să vorbească puţin, să spună numai ce trebuie şi doar atunci când sunt întrebate.
Din viaţa celor două călugăriţe, programul liturgic este nelipsit, ele oficiind Ceasurile, Pavecerniţa, slujba Acatistului şi celelalte rânduieli liturgice care nu necesită prezenţa unui preot. Sfânta Liturghie se face foarte rar, fiind săvârşită ultima dată de către fostul mitropolit al Olteniei, IPS Teofan al Moldovei şi Bucovinei, care urca din când în când singur la schit. Pentru că nu aveau un jilţ arhieresc care să fie potrivit pentru distinsul oaspete, cele două măicuţe au tăiat estetic un trunchi de fag, pe care l-au aşezat chiar în faţa bisericuţei.
Pomelnicul schitului, document cu valoare de patrimoniu
Prima menţionare documentară a Schitului Cioclovina de Jos datează din anul 1660. În 1662, domnitorul Radu Ştirbei, care era foarte ataşat de aceste locuri, îi dăruise o podgorie. Pe acea vreme exista o bisericuţă din lemn, care, la data de 15 iunie 1715, a fost înlocuită cu una din piatră prin strădaniile celor doi egumeni ai Mănăstirii Tismana: Nicodim şi Atanasie, ajutaţi fiind de boieroaica Stanca Glogoveanu, toţi trei fiind menţionaţi în pisania ce se păstrează încă pe zidul bisericii.
În vremurile vechi, atunci când era locuit de călugări, schitul avea o conducere proprie, pe lângă slujitorul altarului găsindu-se aici întotdeauna şi un stareţ, de a cărei autoritate canonică depindea şi celălalt schit al Cioclovinei, ridicat în pustietatea cea fără de apă din vârful muntelui. Cu timpul, însă, schimnicii de la Cioclovina au căpătat statutul de simpli călugări jurisdicţionaţi stareţului de la Mănăstirea Tismana. Din 1949, treburile aveau să se schimbe atât pentru mănăstire, cât şi pentru cele două schituri, în locul călugărilor fiind aduse călugăriţele. Printre obiectele de patrimoniu pe care vieţuitorii schitului le-au moştenit din generaţie în generaţie, se numără şi pomelnicul vechii biserici. Este un document de o valoare inestimabilă, pentru că în el sunt cuprinse toate persoanele de bine care au contribuit la viaţa sihăstriei.
La pagina 32, după trecerea în revistă a numelor de domnitori şi de episcopi care s-au perindat pe pământul Olteniei, apare menţionat Tudor Vladimirescu împreună cu familia.
Schitul Cioclovina de Sus, locul adevăratelor nevoinţe
După ce mi-am luat rămas bun de la cele două măicuţe, am continuat pelerinajul spre următorul schit, situat la aproximativ 3 km distanţă, de data aceasta pe o potecă şi mai abruptă, care şerpuieşte prin pădure până la 970 de metri altitudine, vârful cel mai înalt al Muntelui Cioclovina. Am zărit de departe bisericuţa din piatră albă şi chilia măicuţei Bartolomea, singura vieţuitoare din acest loc. Pe aici foarte rar se încumetă să ajungă cineva. De multe ori trec săptămâni întregi, iar maica nici nu aude glas de om. Este aici din anul 1998, ostenindu-se cu nevoinţele sale şi îngrijind schitul, care până la venirea ei era în paragină. Cel mai apropiat punct de contact este schitul de jos, de unde măicuţele mai urcă din când în când pentru a-i aduce maicii Bartolomea cele absolut necesare pentru subzistenţă. Deşi coboară o dată pe an la mănăstire pentru a lua parte la sărbătoarea Sfintelor Paşti, maica Bartolomea nu simte apăsarea singurătăţii: „Nu mă simt niciodată singură. În sihăstria aceasta totul poate fi plin de viaţă dacă înveţi să asculţi. Simt că Dumnezeu îmi este aproape şi nu am nevoie de nimic altceva. Atunci când mă bombardează gândurile şi văd că nu mai pot rezista dau fuga la icoana Maicii Domnului şi mă rog cu lacrimi, după care bat toaca“. Se bucură ori de câte ori vreun pelerin urcă până aici, înfruntând tăria muntelui, pentru a se ruga împreună.
Părăsit aproape 50 de ani
Schitul Cioclovina de Sus este ctitoria serdarului Constantin Cantacuzino, fiind ridicat în anul 1741.
Bisericuţa închinată Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul este construită din piatră de siga, spărturi de stâncă şi cărămidă mică. A fost refăcută în anul 1841 prin osteneala arhimandritului Spiridon, care a acoperit tâmpla cu icoane. Din anul 1909 este părăsită, lucru menţionat de istoricul Alexandru Ştefulescu într-unul din studiile sale. În 1940 a fost restaurată parţial, iar din cele două chilii care existau la începutul secolului al XX-lea nu s-a mai păstrat nimic. Din anul 1998, odată cu venirea aici a maicii Bartolomea, a fost ridicată o chilie, biserica fiind repictată în frescă. În vara anului 2004 a fost înlocuit acoperişul, urmând ca la data de 31 iulie 2005, cu ocazia praznicului Schimbării la Faţă, biserica să fie resfinţită.
