În mijlocul așezării băcăuane de la Berești-Tazlău, pe un dâmb mai răsărit, ce se uită direct spre albia pârâului Strâmba, a fost ridicată, la 1819, biserica de bârne a satului. Un locaș declarat monument de arhitectură populară încă din 1936, reprezentativ pentru specificul zonei.
Urmele sale, în istorie, sunt adânci și bine marcate. În apropierea locului în care a fost înălțată a existat, înainte de 1800, o altă biserică veche. După 1800, la îndemnul unui preot vrednic, Ioniță Ștefu, sătenii de la Berești au înălțat un nou locaș, ce a luat hramul celui vechi - „Sfântul Nicolae”, în care să-și poată liniști sufletele. Mai târziu, la dorința sătenilor hramul a fost schimbat, biserica trecând sub oblăduirea Sfântului Dumitru.
Cândva, la începuturile sale, îmi povestește părintele Dragoș Popa, bisericuța avea pereții de bârne la vedere. Un brâu de forma colacului (frânghie răsucită) făcea ocol, jur-împrejurul său, subliniindu-i silueta zveltă. În timp, pereții au fost căptușiți cu scândură, iar gingașul brâu a fost aproape distrus. Numai bârnele și-au recăpătat frumusețea de odinioară, respirând din nou liber, fără perdeaua de scândură, ca să poată spune lumii lunga poveste a drumului lemnului.
Așezat pe Valea Tazlăului, satul este străbătut de un firicel plăpând de apă - pârâul Strâmba. Plăpând numai când vrea, căci s-a întâmplat, în istorie, să facă prăpădenie, inundând grădini și loturi de pământ, mistuind case și luând vieți. De altfel, tabloul ultimului sfert de veac al celor care locuiesc în Berești-Tazlău este marcat de inundațiile catastrofale din anul 1991, când mare parte din casele de pe vale, cum se spune în sat, au fost măturate de apele Strâmbei. „Toate casele din vale erau construite pe malul pârâului. Era și practic pentru oameni, aveau apă pentru udat grădinile, erau aproape de drum. Atunci a venit apa ca un perete, de vreo 9 metri înălțime. Tot ce-a fost în cale s-a distrus. Casele pe care le vedeți acum sunt făcute abia de câțiva ani. Au fost 18 morți și peste 120 de case distruse”, povestește părintele Dragoș Popa.
Bisericuța, construită pe un dâmb de o înălțime considerabilă, a asistat, tăcută și neputincioasă, la toată această dramă a locului. Pe cei luați de apele furioase i-a primit să se odihnească în satul de cruci de sub streașina sa.
Joasă, închipuită după modelul caselor țărănești din zonă, ctitoria poartă pecetea meșterilor populari ai vremii. Lucrătura exterioară, proporțiile armonioase, deși nu impunătoare, trăinicia edificiului, peste care s-au așternut aproape două veacuri, dovedesc o strălucită știință de a mânui lemnul. „Odată, tot satul era acoperit cu draniță. Acum nu mai sunt nici meșteri… Acoperișuri care de care mai grozave. Satul e îmbătrânit. Majoritatea tinerilor au plecat în străinătate”, spune cu amărăciune părintele Popa, cel care păstorește parohia din 1974. E legat de sat, de oameni și de bisericuța de bârne, căreia-i știe fiecare cotlon, fiecare colț, fiecare bucățică de lemn atinsă de timp sau de suferință. În toți acești ani s-a străduit s-o țină dreaptă, să nu se prăpădească.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn „Sfântul Dumitru” din Berești-Tazlău este construită din bârne de stejar, prinse între ele cu vechi și groase cuie din lemn de tisă, încheiate la colțuri „în cheotori” și așezate pe o temelie de piatră de carieră. Acoperișul este de șindrilă și acum, ca și odinioară.
La exterior, în special în partea de nord, poate fi admirată singura porțiune păstrată dintr-un splendid brâu median cu denticuli. Portalul de la intrare, precum și ferestruicile sunt înconjurate de un șnur delicat, sculptat cu aceiași denticuli.
Intrarea în biserică se face prin turnul-clopotniță de cărămidă, adăugat corpului bisericii la reparațiile din 1875.
Interiorul și podoabele sale
Ușa masivă, de stejar, a locașului reprezintă, de fapt, intrarea într-o cămăruță a trecutului, din care duhul de tainică pace n-a plecat niciodată. Catapeteasma, originală, e cartea de identitate a bisericii. Frumusețea tezaurului pictural e completată de icoana hramului, ce datează chiar din anul ridicării bisericuței - 1819. Alte icoane vechi, din zestrea bisericii, au fost duse, în perioada comunistă, la Muzeul Mănăstirii Bogdana (județul Bacău).
Tot la interior se remarcă arcada decorată cu rozete, de deasupra catapetesmei, precum și minunatele console sculptate „în cap de cal”.
Reparații și refaceri
Locașul a suferit, în decursul istoriei sale, o lungă serie de reparații. Prima consemnată în registrele parohiei s-a făcut la 1829. Apoi, la 1875, a fost construit zidul clopotniță de la intrare, pe cheltuiala unui anume Anton Moțet, din Berești. Au mai urmat lucrări de reparații în 1922, 1939, 1951, când s-a schimbat șindrila, 1960 și 1970-1974, când s-a înlăturat scândura ce căptușea pereții de bârnă la exterior.
Satul lui Mihul Berescu
Conform documentelor istorice, prima atestare documentară a satului apare într-un act din vremea domnitorului Ștefan cel Mare, la 1491, prin care acesta îi întărea Marinei, fata logofătului Mihul, dreptul de proprietate asupra Bereștilor. Acest logofăt, Mihul, și-ar fi luat numele de Berescu chiar de la ”satul lui Berea” cu care fusese împroprietărit, potrivit monografistului Ioan Cozma, ”ulterior domniei lui Alexandru cel Bun”. Cercetătorul Dorinel Ichim susține că vatra inițială a satului a fost pe locul numit ”Coasta Bereștilor”, de unde oamenii s-au mutat, în secolul al XVII-lea, din cauza deselor năvăliri tătărăști, în vatra satului Gura Strâmbei, adică pe actualul areal. De aceea, în istoria sa, multă vreme noua așezare a purtat numele Berești-Strâmba. Sub denumirea de Berești-Tazlău apare numai din anul 1908.
Satul e cunoscut pe întreaga vale a Tazlăului ca sat de răzeși, a căror îndeletnicire a fost, dintotdeauna, cărăușia și agricultura.
Astăzi satul face parte din comuna omonimă a județului Bacău, fiind situat pe Valea Tazlăului, foarte aproape de drumul național ce leagă Bacăul de Comănești. În apropiere se află celebrul Conac Rosetti-Tescanu, cunoscut ca reședință de vară a marelui compozitor George Enescu.
Satul Berești-Tazlău se află la circa 45 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.
