„Sfânta Ana“, ctitoria lui Pamfil Şeicaru

Mănăstirea „Sfânta Ana“, de pe Dealul Moşului, din Orşova, judeţul Mehedinţi, reprezintă forma întrupată, jertfelnică, a mulţumirii pe care un jurnalist, Pamfil Şeicaru, a adus-o lui Dumnezeu pentru că l-a ocrotit pe toată durata războiului, pe el şi pe camarazii lui.

Mănăstirea aceasta este şi răspuns al Celui Veşnic la rătăcire. Căci, după un lung şi nemeritat martiriu, sfântul aşezământ transformat de atei în loc al desfrâului a fost reaşezat în ordinea firească, mântuitoare, a lucrării Creatorului. „Măcar o dată în viaţă omul este atât de aproape de Dumnezeu, încât Îi zăreşte chipul. Dar cine stă să creadă că în copilăria omenirii Dumnezeu are un chip anume? Acest lucru se întâmplă când omul se află în vecinătatea morţii. Este un lucru verificat: acela este momentul de proximă apropiere dintre muritorul om şi Nemuritorul Suprem“. Am descoperit aceste tulburătoare cuvinte în cartea lui Victor Frunză, „Destinul unui condamnat la moarte - Pamfil Şeicaru“. Şi m-am convins că marele jurnalist a fost atât de aproape de Dumnezeu, zărindu-I pentru o clipă chipul şi trăind veşnicia în vecinătatea morţii. Aşa a încolţit, într-o noapte de septembrie 1916, într-o tranşee, lumina jertfei. Nevoia de a mulţumi Creatorului pentru privilegiul de a-i fi permis zărirea chipului Său. Ce a urmat a luat chip de mănăstire.

Înfrângând desfrâul ateist

Pe scurt, istoria acestui aşezământ din Episcopia Severinului şi Strehaiei este aceasta: sublocotenentul Pamfil Şeicaru (1894-1980), aflat cu Regimentul 17 Infanterie, în Primul Război Mondial, pe Dealul Moşului, de deasupra Orşovei, a fost, împreună cu camaradul său Petre Găvănescu, îngropat într-o tranşee de explozia unui obuz german. Salvat de Dumnezeu, s-a legat să ridice, drept mulţumire pentru aceasta, o mănăstire, „în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru o Românie Mare“, după cum mărturisea în actul de donaţie a lăcaşului către Patriarhia Română, notificat la München în 24 martie 1975.

Construcţia mănăstirii a durat trei ani, între anii 1936 şi 1939, biserica ei, cu hramul „Sfânta Ana“, dat în amintirea mamei sale Ana, fiind pictată de I. Ivănescu din Bucureşti. Neştiind că trebuie ridicată cu binecuvântarea ierarhului locului, târnosirea i-a fost refuzată de episcopul Vasile Lăzărescu. A urmat cel de-al Doilea Război Mondial, cu toate ale lui. După conflagraţie, comuniştii au închis mănăstirea, clădirea a fost preluată de stat şi transformată mai întâi în preventoriu pentru copii, apoi a intrat în administraţia Biroului de Turism pentru Tineret. Mai târziu, în biserică a fost amenajat un restaurant, iar chiliile măicuţelor au fost făcute camere de hotel. Au mai fost construite şi nişte căsuţe în jur, desfrâul ateist fiind aici la el acasă. Odiseea sfântului lăcaş s-a încheiat la 2 decembrie 1990, când sfinţirea a fost împlinită de vrednicul de pomenire Damaschin Severineanul, episcop-vicar al Mitropoliei Olteniei în acea vreme, iar mănăstirea şi-a intrat în menire. Astăzi, mănăstirea este un stâlp de lumină spirituală pentru întreaga zonă, incluzând tot ce ţine de lucrarea mântuitoare: biserică, obşte, trapeză pentru săraci, în care săptămânal sunt hrăniţi gratis cei oropsiţi. S-a înfiinţat şi un muzeu în memoria ctitorului Pamfil Şeicaru, care îşi are aici mormântul.

Permanenţa pilduitoare a ctitorului

„Am venit aici opt măicuţe de la Tismana. După un timp, unele s-au întors în obştea Tismanei, neputându-se adapta situaţiei, alături de noi funcţionând un restaurant cu care… «am convieţuit» trei ani! Nu vă puteţi imagina cum s-au ţinut slujbele, în timp ce difuzoarele localului şi chiuiturile nuntaşilor se auzeau mai tare ca sunetul clopotului! Acum suntem 20 de măicuţe şi aşteptăm surori noi, care să ni se alăture în această slujire a Mirelui Hristos. Avem o gospodărie ajutătoare, care ne asigură parte din cele necesare traiului, un atelier de croitorie pentru nevoile obştei. Ne nevoim cu smerenie cu ceea ce ne dă Bunul Dumnezeu. Slujesc aici cu sentimentul de dragoste pentru Mântuitor, de datorie faţă de Biserica Lui, care ne ocroteşte, şi cu tot devotamentul pe care trebuie să-l aibă un om în calitatea în care este chemat la slujire. Vă mărturisesc cu toată convingerea, Pamfil Şeicaru a fost un jurnalist creştin, care a moştenit o tradiţie în acest sens din familie. Mama lui, Ana, era de o credinţă copleşitoare, tatăl era absolvent de seminar, iar bunicul dinspre tată a fost preot. Pentru noi, Pamfil Şeicaru este prezent aici tot timpul. Faptul că-l pomenim în fiecare zi, ni-l actualizăm permanent în minte şi-i aducem mulţumiri, înălţându-i totodată slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a ridicat un acoperiş deasupra capului, care ne conferă linişte şi protecţie. În muzeul înfiinţat în 1994 din iniţiativa vrednicului de pomenire Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei, avem mai multe obiecte personale ale lui Pamfil Şeicaru, multe articole şi cărţi semnate de el. Tot în perioada aceea, am preluat şi restaurantul, pe care l-am transformat în sală pentru întruniri, muzeu şi pangar, iar prin adăugarea unei mansarde, într-un frumos arhondaric“, ne-a mărturisit maica Iustina Popovici, stareţa mănăstirii.

Ducând untdelemn celui rănit

La rându-i, părintele protosinghel dr. Irineu Constantinoaie, duhovnicul obştei, ne-a mărturisit: „Cred că lucrul cel mai important pentru mănăstire, dar şi pentru mine, este faptul că Pamfil Şeicaru s-a hotărât să doneze complexul monahal Patriarhiei Române. Acest jurnalist s-a jertfit, în primul rând ca ostaş, luptând în Primul Război Mondial pe acest deal, apoi în timpul regimului comunist. Dar jertfa lui, plăcută lui Dumnezeu, s-a desăvârşit prin acest act de donaţie.

Cred că orice preot duhovnic trebuie să aibă toiagul în mână, să ducă untdelemn celui rănit, să-l vindece sufleteşte. Întotdeauna mă gândesc la următoarele cuvinte spuse de Mântuitor: «Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul». Dacă preotul este jertfitor, cred că aceasta este adevărata misiune a lui. Să rămână permanent în slujba semenului. Pelerinul vine la noi să-L caute pe Dumnezeu, iar turistul să vadă o frumuseţe, care este tot creaţie a Lui. Şi dacă preotul este un exemplu pentru aceşti semeni, turiştii vor fi treptat transformaţi în pelerini“, ne-a mărturisit cuvioşia sa.

Pentru a cuprinde necruprinsul trăit de Pamfil Şeicaru în clipa zăririi chipului lui Dumnezeu, din proximitatea morţii şi a-i înţelege motivaţia jertfei, încheiem cu cuvintele aceluiaşi Victor Frunză: „Atunci a trăit momentul cel mai înălţător al vieţii sale… Ca un copil a cerut ocrotire de la Dumnezeu, care era acolo…“

Da, Dumnezeu era acolo. Şi acolo este şi astăzi. Nu trebuie decât să-I trăieşti proximitatea ca pe o jertfă continuă, zi de zi, ceas de ceas, ca să te salveze.