Sfinții Dimitrie cel Nou și Nestor - drumul prin Tesalonic și Ortodoxia ca paradox

De la fondarea sa de către Casandru (regele Macedoniei care l-a ucis pe fiul lui Alexandru cel Mare) până la înființarea Eleftheriei (primul ziar de rezistență antinazistă al Europei aflate sub ocupația lui Hitler), fiecare eveniment istoric, fiecare secol și fiecare conflict (militar, dinastic, religios) a trecut prin Salonic, în drumul lui grăbit spre una dintre cele două Rome. Pe aici au venit avarii și slavii la apogeul etnogenezei europene, aici s-au născut Sfinții Chiril și Metodiu, aici și-au făcut regat cruciații de la 1204, aici s-a materializat, cu consecințe dezastruoase, disputa dintre Sfântul Grigorie Palama și erezia lui Varlaam de Calabria, aici, în secolul al XIV-lea, a apărut prima societate proto-comunistă din lume (a se vedea zeloții și războiul civil din 1341-1347).

Pentru cine a fost la Tesalonic aceasta va fi o imagine familiară. Acolo mergi printre blocurile de o banalitate absolută (care arată exact ca la noi) și, la capătul unor străduțe absolut insignifiante, strada are ieșire la mare, strada se varsă în mare, e și ea un afluent obișnuit al mării. În afară de cei câțiva palmieri care dorm în drum, întocmai ca platanii obosiți prin București, nimic nu te-ar putea pregăti pentru eternitatea albastră care te pândește la marginea străzii. Ca să nu mai spun că traficul este infernal, ora de vârf își face cinste numelui, motocicliștii țâșnesc în mijlocul șoselelor ca din niște fântâni arteziene, orașul e labirintic, șoferii agresivi. Străzile din centrul istoric, văzute pe hartă, sunt un ghem încâlcit, un fulg de zăpadă imperfect sau o pânză de păianjen - ca străin, dacă nu ai GPS, ești mort, aici mai mult decât în Minos este necesar firul Ariadnei. Cine și-ar putea închipui că haosul acela se odihnește cu capul în poala mării? Și, totuși, eternității lichide îi corespunde și un alt fel de eternitate, mai intimă, o eternitate de piatră în mijlocul caruselului amețitor care este Salonicul. Toate drumurile duc la Roma, e adevărat, fie că vorbim de Roma Nouă sau Veche, dar, ca să ajungă la ea, toate trec mai întâi prin Salonic.

Alexandru Macedon, „barbarul” care a adus glorie elenilor

Aici Imperiul Otoman și-a trăit unele dintre cele mai sfâșietoare drame, fie că vorbim de actul final al ienicerilor din 1826, când peste 10.000 de ieniceri au fost decapitați la ordinul sultanului, fie că e vorba de Junii Turci, acei tineri otomani constituționaliști care au îngenuncheat semeția seculară a padișahului printr-o revoluție pornită la Tesalonic. Aici s-a născut Atatürk, motiv pentru care pe una din străzile cetății grecești se află și astăzi casa memorială a părintelui Turciei.

Purtând numele lui Thessalonike, sora Macedoneanului și soția lui Casandru, devenit centrul regatului macedonean antic, orașul este poate unul dintre cele mai interesante locuri de pe planetă, din punct de vedere etnic. E încă vie discuția despre originea macedonenilor lui Alexandru, pe care grecii, la ora aceea, îi considerau barbari, deși se elenizaseră. Nu numai că nu este grec, nici înrudit cu grecii, dar nici măcar barbar dintr-un loc pe care l-am putea numi cu cinste, ci un ticălos spurcat din Macedonia, de unde n-a fost încă vreodată cu putință să cumperi un sclav decent, spunea marele orator atenian Demostene despre Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru. Astăzi grecii, în lumina istoriei, susțin că Macedonia era 100% grecească, uitând că ei erau americanii acelor timpuri, că dețineau acea cultură pe care toată lumea civilizată o adopta mai mult sau mai puțin, indiferent de etnicitate, cu atât mai plauzibilă fiind această explicație pentru statele direct învecinate. Restul lumii ține mai degrabă să afirme că macedonenii erau traci și iliri. Un alt fenomen etnic interesant s-a petrecut după 1492, în urma Decretului de la Alhambra prin care evreii din Peninsula Iberică au fost trecuți la catolicism sau expulzați: o mare parte au luat calea exilului și s-au stabilit la Salonic, unde aveau să îi urmeze și alți evrei din toată lumea, într-un exod atât de mare încât în secolul al XVI-lea (și pentru încă vreo trei secole) populația majoritară a orașului era de origine evreiască - un caz unic în lume.

Prima Valahie nu a fost Ţara Românească, ci Tesalia

Ce ne stârnește însă, nouă, cel mai tare interesul sunt informațiile furnizate de cancelariile bizantine care oferă o perspectivă cu totul specială asupra etnicității populației din întreg nordul și centrul Greciei de astăzi. Nu vom vorbi despre imperiul lui Petru și Asan (destulă cerneală s-a vărsat pentru el, destul s-a demonstrat și redemonstrat că era un stat predominant valah), ci aș menționa mai degrabă că, de exemplu, în 1343 (la un secol după ce Țaratul Româno-Bulgar se destrămase), basileul Ioan al VI-lea Cantacuzino le adresează un mesaj locuitorilor din Tesalia (în inima Greciei actuale, cu mult mai la sud chiar decât Salonicul), numindu-le țara, nu o dată, nu de două, ci de șapte ori, Valahia.

Poate că nu ne aruncăm, deci, să spunem vorbe mari dacă vom afirma că există o posibilitate, demnă de luat în calcul, ca în ziua a 27-a a lunii octombrie să prăznuim nu unul, ci doi sfinți români, dintre acei strămoși îndepărtați ai noștri care au existat la sud de Dunăre. Dacă pe Sf. Dimitrie din Basarabi îl avem cu noi, mereu aproape, despre Sfântul Mucenic Nestor, acest creștin din Macedonia începutului veacului al IV-lea, nu putem spune nimic precis. Poate că provenea dintr-o familie romană stabilită în Tesalonic, poate dintr-una grecească ori, poate, era și el o mlădiță în formare a acelui popor băștinaș, dar aflat încă în frageda pruncie, popor de traci romanizați a căror Tesalie marele Cantacuzin avea să o numească, mai târziu, atât de frumos, Valahia. Însă, oricare i-ar fi etnia, cel mai important lucru rămâne că Sf. Nestor deținea demnitatea de creștin - acea cetățenie universală.

Ce îi uneşte pe cei doi sfinţi, Dimitrie şi Nestor?

Deși cunoșteam din copilărie „povestea” ambilor sfinți, abia recent aceasta m-a făcut să văd legătura deosebit de profundă, dar aparent inexistentă dintre ei. Este tipic - adesea marile adevăruri stau în fața noastră cu anii, fără să le remarcăm. Înțelegând, însă, că în rânduiala Bisericii nimic nu este întâmplător, cu atât mai puțin prăznuirile sfinților, ajungi să vezi tâlcul din spatele „întâmplătoarelor” meandre ale calendarului.

Ce ar putea avea, totuși, în comun cei doi sfinți atât de diferiți? Născuți la veacuri distanță unul de altul, primul - cetățean al uneia dintre cele mai aglomerate, mai de seamă cetăți ale celui mai de seamă imperiu, al doilea - un țăran simplu dintr-un sătuc uitat de lume; primul - tânăr, înflăcărat, puternic, secerat în floarea vârstei, al doilea - un bătrân de o blândețe copleșitoare; cel dintâi - un veritabil om de acțiune, iar cel de pe urmă - omul contemplației. Sfântul Nestor - epos, Sfântul Dimitrie - poezie. Firește, nu au nimic comun, afară doar că tocmai acest contrast izbitor dintre ei, această alăturare a unor sfinți cum nu se poate mai deosebiți, aflați unul față de altul cum e ziua față de noapte și soarele de lună, ne servește nouă una dintre cele mai importante lecții ale Ortodoxiei.

Din puținul pe care îl știm despre Sfântul Dimitrie cel Nou, avem un episod de o duioșie de-a dreptul înfricoșătoare: umblând odată cu vitele satului, a călcat, din greșeală, peste un cuib de păsări și a strivit puii; ca pedeapsă nu și-a mai încălțat piciorul vinovat timp de trei ani, fie vară, fie iarnă, răbdând, fără să se plângă, totul, de la gerul Bobotezei până la ghimpii și pietrele ascuțite de pe uliță.

Mucenicul şi cuviosul, ipostaze diferite ale sfinţeniei

Cât despre Sfântul Nestor, în hagiografia sa există un personaj secundar, un antagonist care pare însăși întruchiparea răului și în jurul căruia se „învârte”, de fapt, întreaga poveste a protagonistului. Monstrul, vandal de ­neam, e prezentat în Viețile Sfinților, în felul următor: Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decât alți oameni, înfricoșat la căutătură, cu chipul și năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcnește, iar de căutătura și de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era ne­spus de mare și nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate și nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorâse un mare număr de oameni viteji și puternici și era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesățios de sânge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuința pentru vărsarea sângelui. [...] La aceste lupte asista și poporul Solunului (Salonicului), în care erau mulțime de credincioși, care, văzând sângele omenesc vărsat de acea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că omorâse pe mulți creștini, pe care necurații îi aduceau cu sila și îi puneau să se lupte cu Lie. În antiteză, Sfântul Nestor era un tânăr frumos la față, abia ieșindu-i mustața și barba și, pe deasupra, mic de stat. Adică, practic, aproape un copil. El, continuă „povestea”, văzându-i pe creștini că sunt uciși fără de milă, s-a aprins de mânie și a vrut să se lupte cu Lie. Știm ce s-a întâmplat mai departe, cum s-a dus să-i ceară binecuvântare Sfântului Mucenic Dimitrie, cum acesta i-a spus pe Lie îl vei birui și pe Hristos vei mărturisi, cum augustului Maximian i-a părut rău de tinerețea lui, dar, auzind că-L mărturisește pe Hristos, n-a mai avut nici un scrupul să-l trimită pe tinerelul inconștient în arenă. Cum, întocmai ca David pe Goliat, Nestor înfrânge uriașul și-l ucide sau, ca să facem o comparație autohtonă, Sf. Nestor este aici Prâslea cel voinic care biruie zmeul. Numai că și David, și Prâslea au primit coroana pentru biruința asupra giganților nelegiuiți, pe când Sfântul Nestor a primit ca răsplată cununa muceniciei.

Dumnezeu tare mai e greu de înțeles...

Pe de o parte, o bunătate atât de mare încât pare exagerată, încât, pentru oamenii acestui veac, ar părea că frizează de-a dreptul neghiobia, pe de alta, impulsivitate, violență, mânie înflăcărată. Ambele purtând numele de sfințenie și sărbătorite în aceeași zi a calendarului. Într-adevăr, mare este grădina Domnului, dar nu cu sensul acela peiorativ al sintagmei, ci într-un sens cât se poate de înălțător. Și Sfântul Nestor ar putea primi foarte ușor o etichetă negativă, ca un biet adolescent nesăbuit, bineînțeles, tot din partea acelorași. „Vedeți”, vor spune ei, „tânărul acesta s-a lăsat biruit de patima mâniei și a uitat să facă exact ceea ce Hristos al vostru propovăduiește, a uitat să-și iubească vrăjmașul.” Oamenii acestui veac ar avea, desigur, dreptate, dacă Ortodoxia ar fi un film alb-negru, o imagine completă numai pentru indivizii cu acromatopsie. În realitate, fiecare dintre acești doi sfinți reprezintă un simbol al slavei lui Dumnezeu, al înțelepciunii Lui mult felurite. Prin remușcarea „exagerată” față de puii de ­pasăre uciși, Sfântul Dimitrie Basarabov arată purtarea de grijă și dragostea pe care Creatorul le are pentru toată creația, până la cea mai neînsemnată făptură. Sf. Nestor, în schimb, este ima­ginea vie a puterii Dumnezeului celui Preaînalt, Care l-a înfrânt definitiv pe diavol, dar Care, în același timp, S-a lăsat ucis ca un miel de mâinile oamenilor. Căci este foarte clar că Cel care i-a dat lui Nestor puterea de a ucide un munte de om, un gigant cu glas de leu și nărav de fiară, i-ar fi putut dărui și puterea de a se lupta cu niște călăi care, pe lângă marele Lie, erau cel mult mediocri. Însă citim că Sfântul Nestor nici măcar nu visa să scape de pedeapsa chinuitorilor, ci s-a dus cu bucurie la moartea pe care și-o dorise din tot sufletul, încă din clipa în care s-a hotărât să lupte cu uriașul. El nu era un tânăr coleric, însetat de sânge, ci un adevărat binefăcător al semenilor săi pe care i-a izbăvit de tirania vandalului, cu prețul vieții sale. Esențială, pentru înțelegerea pildei, este și cealaltă informație pe care ne-o dă textul, și anume că puterea lui Lie era nespus de mare și nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate. Cu alte cuvinte, Sf. Nestor nu s-a luptat numai cu forța fizică a lui Lie (care, judecând după descrierea celor doi, era, ea însăși, net superioară), ci s-a luptat cu demonii din el, nu unul doar, ci mai multe duhuri, acele duhuri capabile să rupă lanțurile și obezile demonizatului din Gadara. Astfel, Sfântul Nestor a biruit la propriu, nu doar spiritual, ci corp la corp, stăpâniile și începătoriile întunericului.

Nu există reţetă standard pentru mântuire

Acum noi, privind la aceste două căi, diametral opuse, de sfințenie, ne punem întrebarea firească: Ce cale ar trebui să alegem ca să ne mântuim - mila sau biruința, contemplația sau acțiunea, nevoința sau mucenicia? Nestor sau Dimitrie?

Răspunsul este: nici una. Această dublă sărbătoare există tocmai ca să ne învețe pe noi că Dumnezeu nu are o rețetă standard de mântuire, nu are doar o singură cale, ci câte una pentru fiecare om în parte, o cale specială, unică, cu totul personalizată pentru firea, caracterul și nevoile noastre. Nici nu face din Ortodoxie un pat al lui Procust, dimpotrivă - Ortodoxia, acest „pat” al lui Hristos cel răstignit pe Cruce, nu numai că nu ne forțează să ne schimbăm după un tipar anume, dar, spre deosebire de orice pat obișnuit, se „schimbă” ea însăși după noi și, în același timp - uluitoare antinomie -, rămâne de-a pururi aceeași, neschimbată, în vecii vecilor. Asemenea Apostolului Pavel, care zice: Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deși eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deși nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Corinteni 9, 20-22), păstrându-și, totodată, una, singura, neștirbita dreaptă credință. Asemenea cu Dumnezeu Care, făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat, a rămas neschimbat în dumnezeirea Sa. Acesta este paradoxul Ortodoxiei, că fiind doar una este pentru toți, că și Dimitrie, și Nestor, și oricare dintre noi a fost creat pentru sfințenie, indiferent de locul în care ne aflăm în spectrul infinit de temperamente.

Toate drumurile lui Dumnezeu duc la Roma, la Cetatea eternă a Împărăției celei nepieritoare și aici e frumusețea - că în drumul spre această Romă Nouă, ultima Romă, fiecare trece prin peisajul care este cel mai pe sufletul său. Pentru unii, muntele ascuțit al pustnicilor, pentru alții colinele domoale ale viețuirii în lume, pentru cei mai viteji marea roșie ca vinul, cum spunea Homer, și fără de sfârșit a muceniciei. Între ele, o infinitate de căi, ca de la munte la mare. Pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu - pietrarul neobosit - a pardosit câte un drum care are numele nostru și care, mai înainte de a-l călca noi, mai înainte chiar de întemeierea lumii, în preștiința Lui poartă deja urmele tălpilor noastre. Singurul lucru pe care aceste drumuri îl au în comun este, chiar la intersecția de unde pornesc toate, piatra Hristos, piatra cea din capul unghiului. Căci Dumnezeu e paradoxal și tot așa sunt și sfinții Lui, creştinismul însuși este cel mai mare paradox al omenirii - pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Vom afla la sfârșit dacă am mers pe calea cea dreaptă, ba vom afla și câte nenumărate alte drumuri și potecuțe adiacente ne-a mai încropit Dumnezeu de fiecare dată când ne abăteam de la ea, de câte ori ne-a pus conștiința disperată să ne strige că trebuie să facem o întoarcere în „U”, totală, ca să nu ne rătăcim definitiv și cât Şi-a călcat El pe inimă, ca să ieșim cu bine din labirintul lumii. Nu avem nici o scuză să ratăm destinația, am avut mereu harta în față, iar șoseaua nu a fost niciodată aglomerată, ci întotdeauna, pe drumul mântuirii noastre, noi am fost singura mașină. Dar, despre toate astea, mai multe la sfârșitul lumii, dacă ne vom învrednici, bineînțeles, să trecem din zapisul lui Adam în Cartea Vieții. Dumnezeu trebuie să-Și publice, odată și odată, memoriile.