Sihăstria de la Iezer, sub harul Cuviosului Antonie

Am poposit, din nou, la poalele Builei, unde începe drumul spre sihaștri. Mergând pe șoseaua îngustă ce traversează localitatea vâlceană Cheia, m-am trezit pe un drum forestier, iar frumusețea era tot mai ispititoare. La Mănăstirea Iezer, în cea mai izolată sihăstrie de maici din Oltenia, am găsit o imensitate întomnată, ce domnea peste sfinţenia locului, şi o obşte vegheată de permanenta binecuvântare a Cuviosului Antonie. Înaintând, parcă toate tainele locului mi se deslușeau în semn de bun-venit în lumea rugăciunii. Am îngenuncheat cu sfială lângă racla cu moaștele Sfântului Antonie de la Iezer, apoi am urcat la peștera pe care acesta și-a săpat-o singur și care i-a fost deopotrivă chilie și altar.

O mare încărcătură spiri­tuală are sfânt lăcaşul acesta, spiritualitate a cărei imensitate este dată de urme ale bordeielor pustnicilor care s-au nevoit în asceză şi rugăciune prin aceste binecuvântate locuri. Rugă­ciunea de lângă racla cu moaştele sfântului, con­tinua­tă cu prive­gherea de la peştera cuviosului, aduce tămăduirea celor aflaţi în suferinţă şi înălţătoare pace sufle­tească. Autentic popas ortodox, aici în inima Olteniei, te face să trăiești rugăciunea cu bucuria unui rugător din locurile cele mai limpezi ale sfințeniei. Pășind pe sub poarta masivă din lemn, te trezești între două dimensiuni: una a viețuirii lumești și o alta a permanentei nevoințe duhovnicești. Revelația locului este întregită de bisericuța veche a schitului, o siluetă zveltă, înveșmântată în alb, care dăinuie aici de peste veacuri.

Înscrisurile istorice atestă faptul că vechimea acestui aşe­zământ monahal datează de la sfârşitul secolului al XV-lea, iar din scrierile lui Alexandru Odo­bescu aflăm de zăcământul de aur care exista pe atunci în aceste locuri: „Pe lângă Iezer se zice că au fost mine de aur exploatate de saşii din Ardeal. Tradiţia spu­ne că însuşi Mihai Vodă-Viteazul şi-a lăsat la Iezer rezerva vistie­riei sale, mai înainte de a pleca în războiul din Ardeal, şi că, după ce a fost ucis pe Câmpia Turzii, mănăstirea a fost devas­tată de năvălitori străini, care au omorât 300 de călugări care locuiau pe atunci într-însa şi au luat cu ei comorile ascunse de Mihai, la Ie­zer”. Ajungând la Iezer, am trăit însă certitudinea sentimentului că bogăţia aurului se­cular a fost înlocuită cu aurul spiritual din candela vie a credinţei.

Dulce har la racla cu moaștele Cuviosului

După un scurt popas de rugă­ciune, am ieşit din bisericuţa veche, bucurându-ne de aerul de munte, primenit cu miresme de brad ce se întrepătrund, în mod fericit, cu mirosul de smirnă și tămâie. Am intrat, apoi, în noul sfânt lăcaş al schitului, acolo unde avea să în­ceapă Utrenia.

Biserica nouă a mănăstirii este oarecum diferită, fiind de fapt o prelungire a corpului de chilii din partea stângă. Spre deosebire de bisericuţa veche, cea nouă se con­turează într-o lumină aparte. Nu are turlă, iar intrarea în biserică se face printr-o uşă laterală, în timp ce pereţii exteriori sunt prevăzuţi cu un brâu median. Dincolo de aceste particularităţi, abia după intrarea în biserică trăieşti adevărata revelaţie. Credincioșii vin cu mare evlavie aici, la moaștele Cuviosului Antonie de la Iezer, cele aducătoare de vindecări trupești și sufletești. Acestea au fost descoperite în peșteră și păstrate o vreme în bise­rica veche a mănăstirii, după care au fost depuse spre închinare în biserica nouă, unde se află și astăzi.

În lumina difuză dinaintea sluj­bei, am încremenit în faţa baldachinului pe care se află racla Cuviosului. Am simţit atunci o elibe­rare de tot lumescul din noi şi o limpezime a firii, care îţi dă senza­ţia că pluteşti într-o lume a rugă­ciunii, încununată cu o pace su­fletească de nedescris. Lângă moaş­tele sfântului, toate relele lumii rămân uitate undeva departe, iar harul care se coboară peste cel îngenuncheat lângă raclă este adu­cător de sănătate, în acelaşi timp sporind nădejdea şi dorinţa de mântuire.

Peștera i-a fost chilie și altar

După o noapte de priveghere la racla cu moaștele sfântului, cel ­dintâi gând adus de zorii zilei a fost acela de a urca la peștera în care acesta s-a nevoit. Împreună cu maica stareță Antonia și maica ­Ecaterina, am luat pieptiș cărăruia ce trece pe lângă micul cimitir al mănăstirii, urcând apoi poteca abruptă întrepătrunsă pe alocuri de rădăcinile viguroase ale copacilor. Nu seamănă cu nici unul dintre drumurile pe care le-am străbătut prin păduri, dar poate că tocmai pentru aceasta este atât de ispititor. După urcușul anevoios, am ajuns în Poiana Sfântului Antonie, având în față priveliștea peșterii sale, iar ceva mai în stânga, două căsuțe pustni­cești veghează paraclisul sfântului, întregind astfel acest mirific tărâm al sfințeniei pustnicești.

După limpezimea duhului și a prospețimii pe care am simțit-o mergând pe urmele cuviosului, îmi imaginam că sfântul a intrat în viața monahală tânăr fiind. Însă maica Antonia avea să-mi dezvăluie cu uimire faptul că Sfântul Antonie de la Iezer s-a călugărit la bătrânețe: ,,Sfântul a trăit într-o familie de credincioşi aromâni din ţinutul Pindului şi a venit în ţara noastră când avea vreo 20 de ani. Târziu, la vârsta de 64 de ani, Episcopul Ştefan al Râmnicului i-a dat binecuvântarea de a se retrage la o mănăstire. Acesta fiind un iubitor desăvârşit al mona­hismului, a simţit chemarea sfântului şi l-a ajutat să-şi împli­nească visul, îndemnându-l să mear­gă la Mănăstirea Sărăcineşti, unde a rămas timp de câţiva ani, în deplină ascultare. Deşi era înaintat în vârs­tă, în sufletul sfântului se aprinde dorinţa de a trăi pustni­ceşte, motiv pentru care a hotărât să se retragă la Schitul Iezer. Se retrăgea la rugăciune în pădurile din împrejurimi, din ce în ce mai des, până într-o zi când i s-a des­coperit un loc retras (în care ne aflăm) şi în care avea să vieţuiască. Acest loc i s-a arătat în vis de trei ori şi i s-a spus: «Într-o peşteră, aici, vei săpa în stâncă o bisericuţă pentru Dumnezeu». Şi-n felul acesta a săpat singur, cu dalta şi ciocanul, bisericuţa pe care noi o avem acum la peşteră, care se află cu vreo 500 de metri mai sus de schit. La intrare, lângă bisericuţă, şi-a săpat gropniţa, iar în partea dreaptă a peşterii şi-a săpat un fel de chilie. Noaptea, ­sfân­tul nu şi-a întins niciodată tru­pul său ostenit, ci dormea rezemat de stâncă. Acesta a devenit modelul tuturor călugărilor care alegeau să trăiască în pustnicie, dar şi povă­ţuitorul cel mai de preţ al oamenilor din lume, care veneau cu probleme, care mai de care mai grele. Cuviosul le dădea tuturor cuvânt de învă­ţătură, reuşind să le aline durerile şi să zidească duhov­niceşte în ­sufletele tuturor. În foarte scurt timp, şi la grota aceasta, la fel cum se-ntâm­plase şi la schit, s-au strâns în jurul lui foarte mulţi tineri care îşi doreau să trăiască pustniceşte, asemenea sfântului. Aşa a prins viaţă sihăstria de la peşteră.”

Mare evlavie au creştinii de pe toate meleagurile la Sfântul An­to­nie Sihastrul, cum îl numesc oamenii locului, şi toate nevoin­ţele îşi găsesc împlinire. La 23 noiembrie Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Cuviosul Părinte Antonie de la Iezerul Vâlcii, iar credincioșii de pretutindeni cinstesc cu bucurie sfântă această sărbătoare.