Sub protecția Sfântului Nicolae la Mănăstirea Sitaru

De peste patru secole la Mănăstirea Sitaru tradiția monahală este păstrată cu rigoare, iar Sfântul Ierarh Nicolae își demonstrează neîncetat lucrarea minunată pentru călugării și credincioșii care-i cer ajutorul. În secolul al 17-lea, diaconul Paul de Alep a vizitat așezarea monahală pe care a numit-o „Mănăstirea dintre ape”, arătând prețuire pentru acest loc de rugăciune.

Veche vatră monahală,  Mănăstirea „Sfântul Nicolae” Sitaru, situată la 45 km de București, în apropierea pădurii din satul Sitaru din județul Ilfov, oferă pelerinilor o oază de liniște și un popas benefic pentru suflet. Într-o zi răcoroasă de la începutul acestei ierni, am vizitat așezământul monahal pentru a realiza un reportaj. Ghizi în istoria și spiritualitatea locului ne-au fost părintele arhimandrit Natanael Haraga, starețul mănăstirii, și ieromonahul Hrisostom Iorgulescu, ghid. Am vorbit despre trecut și prezent, precum și despre valorile culturale care așază mănăstirea pe harta spirituală a României.

Aflat în această mănăstire de 35 de ani, părintele stareț este un exemplu de statornicie și de bucurie pentru faptul că slujește neîncetat lui Dumnezeu. A venit aici la 17 ani, de sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureș­tilor, și de atunci nu a mai plecat. A trecut prin toate ascultările din mănăstire și a deprins tainele viețuirii monahale alături de bătrânii pe care i-a găsit aici. Noi l-am aflat vorbind cu muncitorii care restaurează biserica. Cu modestia care-l caracterizează, a acceptat, „din ascultare”, să ne vorbească despre reperele duhov­nicești care l-au determinat să rămână neclintit în slujirea monahală în așeză­mântul aflat sub protecția Sfântului Nicolae: „Viața în mănăstire este atât de frumoasă, încât dacă ar fi acum să fiu iar tânăr, aceeași cale aș alege! Viețuirea cu gândul permanent la Dumnezeu nu se compară cu nimic din lumea aceasta. Sigur că fiecare are crucea lui: a călugăriei sau a familiei, dar ambele duc către Dumnezeu. Sfânta Spovedanie este o taină a cărei valoare credin­cioșii nu prea o înțeleg și noi încercăm să le arătăm impor­tanța ei. Aceasta asigură legătura cu Dumnezeu, căci spovedindu-se, omul se curăță de toate păcatele și începe o nouă viață. Lumea înțelege mai greu lucrul acesta, dar noi încercăm să le explicăm și să-i formăm duhov­niceș­te”.

Bucuria de a fi cu Dumnezeu și de a sluji Lui permanent sunt reperele care l-au ținut pe arhim. Natanael Haraga timp de 35 de ani în această mănăstire. Aici a cunoscut vrednici monahi experi­mentați, care l-au învățat tainele vieții monahale despre care ne-a relatat: „La părintele Gherasim Părăușeanu am văzut adânca smerenie, care era imprimată și pe chipul său. El l-a ajutat, în anii ‘70, pe părintele stareț Damian Bogdan la repararea mănăstirii, atunci ei au refăcut chiliile, incinta, doar biserica și zidul rămânând în picioare, restul a fost refăcut din temelii. Tot la el am văzut ce înseamnă ascultarea deplină. Avea și rugăciunea minții, chiar dacă era preocupat de administrarea mănăstirii, fiind econom, nu lipsea niciodată de la biserică, unde stătea numai în picioare, niciodată nu se așeza. Cu capul plecat, se ruga continuu. Părintele Damian Bogdan, pe care l-am aflat stareț la venirea mea în mănăstire, a fost un model pentru noi, deoarece ne-a învățat ascultarea, să avem dragoste unii față de alții și să fim o familie duhovnicească. A fost asemenea părinților cu viață duhovnicească aleasă, din Pateric. Iubea mult pe Maica Domnului și participa totdeauna la slujbele de noapte. N-am întrerupt această tradiție și în prezent facem și noi Miezonoptica și Utrenia la miezul nopții. Era râvnitor la rugăciune și multă lume îl căuta pentru sfat”.

În prezent, obștea monahală cuprinde 18 viețuitori, dintre care doi sunt tineri, astfel încât este dusă mai departe tradiția monahală prezentă în acest loc de peste patru secole. Aici rugăciunea se împletește cu munca la diverse ascultări: grădină, bucătărie, grajd etc. Monahii de aici nu uită nici de persoanele aflate în nevoi, fiind implicați în mai multe proiecte filantropice.

„Rugăciunea este respirația monahului”

Părintele Natanael Haraga ne-a mai spus că se simte faptul că aici a fost un loc străvechi de rugăciune, existând mărturii că, încă înainte de secolul al XVI-ea, în pădurile din zonă se rugau „pustnicii pădureți”: „Rugăciunea este importantă nu numai pentru un monah, ci și pentru orice om, căci toți suntem fiii lui Dumnezeu și trebuie să avem această legătură cu El, prin rugăciune. Rugăciunea este respi­rația monahului și vorbirea noastră cu Dumnezeu. Rugăciunea ne oferă aripile prin care putem zbura către Dumnezeu, prin ea progresăm duhov­nicește. Rugăciunea se deprinde în timp și este un dar al lui Dumnezeu să putem să ne rugăm cu toată inima, căci fără harul Duhului Sfânt nu reușim să ne rugăm autentic. Din partea noastră trebuie să fie dragostea și râvna către rugăciune. Dacă nu avem dorul de a vorbi cu Dumnezeu, El nu ne obligă, căci pe fiecare om l-a lăsat liber. Și atunci trebuie să ne îndreptăm cu tot sufletul către Dumnezeu și să participăm cu toată inima noastră la rugăciune”.

Lucrarea minunată a Sfântului Nicolae

Mănăstirea Sitaru se află sub protecția Sfântului Nicolae, iar lucrarea lui minunată este bine cunoscută de monahii de aici, după cum ne-a mărturisit părintele stareț: „Totdeauna am simțit că Sfân­tul Nicolae e prezent în mijlocul nostru și aceasta este o bucurie pentru noi. Când am fost în momente mai grele, imediat am simțit ajutorul Sfântului. Sunt mărturii ale unor credincioși care au venit și s-au rugat intens Sfântului și ne-au mărturisit că după un timp s-au vindecat de boala de care suferau sau au primit rezolvare la problemele lor”.

Am ales din lucrarea „Schitul din Luncă. Mănăstirea Sfântul Nicolae - Sitaru” câteva minuni consemnate de-a lungul timpului de către părinții mănăstirii. O primă întâmplare a fost relatată de fostul stareț Damian Bogdan și face referire la o credinciosă care era amenințată cu securea de către soț, din cauza faptului că participa la Sfânta Liturghie. După o perioadă destul de lungă, părintele a sfătuit-o să se roage intens și să nu mai fugă din fața bărbatului. Și în momentul în care soțul a ridicat securea să o lovească, acesta s-a muiat și a căzut la pământ, paralizând. Dumnezeu, prin iubirea-I proniatoare, i-a salvat pe amândoi, căci de la această întâmplare bărbatul ei bolnav o îndemna să meargă la rugăciune. O altă intervenție minuntă a Sfântului Nicolae se referă la salvarea unui copil de operația pe care trebuia să o suporte în gât. Dar după ce bunica a participat la mai multe slujbe de la miezul nopții și părinții mănăstirii s-au rugat pentru acest copil, intervenția nu a mai fost necesară. Medicul repeta uimit: „Ce i-ați dat?!” Sfântul Nicolae a salvat și o credincioasă bolnavă de cancer în fază terminală, care a venit la mănăstire să ceară iertare lui Dumnezeu și sfârșit ușor. Numai că, după mai multe zile de rugăciune, femeia s-a simțit mai bine, iar când a repetat analizele, a constatat că se vindecase complet.

Paul de Alep a numit-o „Mănăstirea dintre ape”

Ieromonahul Hrisostom Iorgulescu ne-a purtat prin istoria acestui așezământ monahal care a rezistat cu stoicism prin vitregiile vremurilor. Astfel, am aflat că întemeietorul mănăstirii este Jupân Papa Greceanu, străbunicul lui Constantin Brâncoveanu (prin fiica sa, Păuna, bunica domnitorului), care, la 1627, a terminat de ridicat biserica. În urma călătoriei sale prin Țările Române, diaconul Paul de Alep ne-a lăsat o descriere a locului: „Am sosit la o mănăstire cu hramul «Sfântul Nicolae», numită «Mănăstirea dintre ape», situată pe marginea unui râu cu ape dulci și rânduri de sălcii...” Prima mențiune tipărită despre mănăstire datează din 1778, în memoriile generalului von Bauer. Trecerea timpului, cutremurul din 1802, apoi secularizarea averilor mănăs­tirești din 1864 au făcut ca mănăstirea să cunoască o stare de degradare și pustiire. A funcționat aici o școală de corecție, precum și o închisoare cu o scurtă durată de funcționare.

Istoricul Nicolae Iorga a vizitat edificiul, pe care l-a numit „Mănăstirea din pădure” și ne-a lăsat și o succintă prezentare a acesteia în lucrarea „Conducător istoric la Bisericile din București și împrejurimile apropiate” (1935): „O veche biserică se află în pădure (...). Pridvorul se sprijină pe splendide coloane cu capitele sculptate. Frumoasă inscripție deasupra intrării. Frescele se păstrează încă bine până la fundul înalt al cupolei. În dreapta un mormânt de ctitor”.

În anul 1944, s-au stabilit aici 24 de călugări veniți de la Mănăstirea Chițcani din Basarabia. În ultimele decenii ale secolului trecut s-au realizat ample lucrări de reparații și restaurare care au condus la forma actuală a mănăstirii. În prezent, biserica se află într-un amplu proces de restaurare, pentru a-i fi redată splendoarea inițială.

Biserica „Sfântul Nicolae“, o bijuterie a arhitecturii românești

Din lucrarea „Schitul din luncă. Mănăstirea Sfântul Nicolae - Sitaru”, aflăm despre biserica așeză­mân­tului monahal cu hramul „Sfântul Nicolae” că este o bijuterie a arhitecturii românești, cu ziduri groase, un pridvor pe jumătate închis sprijinit pe coloane de piatră și două turle. Arhitectura exterioară se remarcă printr-o ornamentație bogată, cu două rânduri de arcaturi, sprijinite pe semicolonete încadrate în zid. Ferestrele și ușa de la intrare au ancadramente de piatră sculptată, bogat ornamentate. Pictura bisericii, din 1753, este bine păstrată, exceptând câteva locuri unde a fost refăcută. Programul iconografic este unul complex și marcat de originalitate. Întregul ansamblu pictural se prezintă unitar, chiar și picturile noi fiind realizate în același stil neobizantin.

În prezent, monahii slujesc în paraclisul mănăstirii, finalizat în anul 1986. Aici se află o raclă care conține un fragment din lemnul Sfintei Cruci, precum și părticele din moaș­tele mai multor sfinți.