Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Reportaj Sucevița, apogeul artei arhitecturale din Moldova medievală

Sucevița, apogeul artei arhitecturale din Moldova medievală

Galerie foto (30) Galerie foto (30) Reportaj
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 06 Sep, 2021

Construită într-un timp record, pictată în ­numai un an și păstrată până în zilele noas­tre aproape intactă, mănăstirea-cetate a Suceviței a intrat, din 1993, în patrimoniul UNESCO. Valoarea sa culturală universală e reconfirmată zi de zi, căci sute de turiști, foarte mulți de peste hotarele țării, ajung aici curioși să o vadă, să-i admire deopotrivă arhitectura și pictura și să încerce să înțe­leagă mesajul pe care lăcaşul l-a purtat prin atâtea veacuri.

Cândva, demult, spune o legendă a locului, pe dealul Furcoi viețuiau, într-un schit minuscul, câțiva sihaștri. Jos, la picioarele Obcinei Mari, codrii erau de nepătruns. Într-o seară, uitându-se în vale, au văzut un grup de îngeri luminați, înveșmântați ca preoți și diaconi. Cu făclii aprinse, înconjurau un mic perimetru în adâncimea pădurii și cântau Canonul Învierii. S-a întâmplat ca la un moment dat însuși domnitorul Ieremia Movilă să se afle la schit, la ceas tainic de rugăciune, și să vadă această scenă cu ochii lui. Impresionat, la rugămintea pustnicilor, s-a hotărât să zidească în locul văzut o mănăstire închinată Învierii Domnului. Așa ar fi apărut Sucevița, cea mai mândră dintre mănăstirile pictate ale Moldovei medievale.

Azi, sus pe deal, o capelă de lemn nou construită amintește de vechiul schitișor, ancorând în realitate ceva din legenda povestită veacuri de-a rândul. Am ascultat-o și eu, rostită de maica Mariami, de pe o băncuță de lemn, în înserarea care se așază cu atâta blândețe între Obcini. În curtea încăpătoare a mănăstirii, ocrotită din toate părțile de ziduri dure, de piatră, tăcerea se adună ca într-un sălaș al timpului. Amurgurile sunt aici ca o pânză lăptoasă. Ca un melanj blând al întunericului și luminii, ca o împăcare a zilei cu noaptea. Prin pânza asta, zidurile bisericii se întrevăd zvelte, cu pilonii pridvorului răsuciți, ca o spirală care urcă mereu, neobosit, spre înalt. E poate cel mai potrivit moment al zilei în care să vii și să admiri Sucevița. Acum, iureșul de peste zi al turiștilor, larma lor gratuită, stângăciile unora care uită în ce spațiu au intrat dispar, iar mănăstirea, cu picturile sale măiastre, se îmbracă în strai de liniște și în duh de pace. Din când în când, cântările greierilor sfredelesc văzduhul, croind suave cărări sonore între pământ și cer. Iar sentimentul de suiș, de căutare a înaltului e prezent peste tot - și în „Scara virtuților”, scena care uluiește orice privitor, chiar de la intrarea în incinta mănăstirii, și în zveltețea arhitecturii, și în turnurile ascuțite ale zidurilor de apărare, și în vârfurile Obcinilor dimprejur, singurul loc în care ți se pare că în sfârșit urcușul a luat sfârșit, iar orizontul și cerul s-au topit într-o tandră și frățească îmbrățișare.

Monumentală între bisericile pictate din nordul Moldovei

Construită într-un timp record, între anii 1582 şi 1584, pictată în numai un an (în unele variante septembrie 1595 - iulie 1596, în altele în perioada 1600-1601) și păstrată până în zilele noastre aproape intactă, mănăstirea-cetate a Suceviței a intrat, din 1993, în patrimoniul UNESCO. Valoarea sa culturală universală e reconfirmată zi de zi, căci sute de turiști, mulți de peste hotarele țării, ajung zilnic aici. „Chiar dacă nu sunt ortodocși, nu cunosc nimic din cultura, civilizația și cu atât mai mult din religia noastră, eu cred că există un glas al conștiinței, al harului lui Dumnezeu. Impactul e foarte puternic în ochii și în inima lor, un șoc aproape, dar intraductibil; totul e la nivel de percepție. Ține, cumva, de estetic. Dar ei știu, simt, înțeleg că e dincolo de estetic”, consideră maica Mariami, cea care, de ani buni, încearcă să aducă istoria mănăstirii și simbolistica programului iconografic mai aproape de nivelul de înțelegere al fiecăruia dintre vizitatori.

Iureșul turiștilor e neîntrerupt aici, mai ales în lunile de vară, când clima e mai blândă și drumurile prin Obcini mai prietenoase. Și nici nu-i greu de înțeles de ce, de vreme ce Sucevița e un fel de „vârf al icebergului” în arhitectura medievală moldovenească, dacă ne gândim la monumentalitatea sa, la stilul în care a fost construită, rafinat, timp de un secol, de voievozii moldoveni în ctitoriile anterioare. „Stilul moldovenesc, spun istoricii, este rezultatul îmbinării influenței bizantine și influenței gotice în arhitectură. Aceasta din urmă se vădește în câteva elemente: bisericile au un aspect mai zvelt, zidurile sunt mult mai înalte, împrumutând din felul în care arătau zidurile catedralelor apusene; prezența contra­forților la exterior, care măresc rezistența edificiului și ­întăresc capacitatea de a suporta presiunea bolților din interior; forma ogivală prin care sunt delimitate atât ferestrele, cât și ușile de intrare; piatra frumos șlefuită și prelucrată; modul de acoperire a clădirilor. Însă influența preponderentă rămâne cea bizantină, respectând milimetric criteriile de construire a unei biserici ortodoxe (numărul încăperilor, forma trilobată; sistemul de boltire cu arcuri circulare și nu semiogivale). Îmbinarea celor două tipuri de influențe în ce privește arhitectura, care nu se mai întâlnește nicăieri în lumea ortodoxă, dă specificul stilului moldovenesc, care era deja cristalizat când Ieremia Movilă a construit Sucevița”, explică maica ghid.

Istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu evidențiau, de altfel, în clasicul volum „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, că „perioada clasică a arhitecturii religioase moldovenești se încheie cu Galata, a voievodului Petru Șchiopul (1583), și cu Sucevița, fundația puternicei familii a Movileștilor”.

Cel mai amplu program iconografic și cel mai bine conservat

Pentru a înțelege în adâncime sensurile picturilor așezate pe zidurile Suceviței îți trebuie măcar o zi. O zi în care să poți face în tihnă un tur complet, să descifrezi simbolistica din spatele scenelor, pentru ca la final să pleci fascinat de știința zugravilor Ion și Sofronie de a prepara culorile, de simțul desăvârșit al proporțiilor în pictarea registrelor, de logica înlănțuirii acestora și mai ales de buna cunoaștere a Scripturilor. „Prin mesajul și duhul pe care le inspiră pictura, se crede că toți cei care au lucrat-o au fost călugări. Ai impresia că totul este prezent, totul este actual, că fiecare sfânt este viu și se află în fața ta. În privința culorilor, specifice sunt «verdele de Sucevița», precum și alternanța cromatică între roșu și verde, culori complementare, cu rolul de a evidenția verdele metalic, prezent în aproape fiecare scenă”, explică maica Mariami.

Buna măsură te uluiește pe tot parcursul vizitării mănăstirii. Și nu poți să nu te întrebi: cum vor fi putut niște meșteri din secolul al XVI-lea să lucreze la o scară atât de potrivită fiecare registru, fiecare scenă, așa încât să se distingă cu acuratețe de la o distanță considerabilă? În privința ingeniozității mește­rilor, istoricii Constantin Giurescu și Dinu Giurescu remarcau în volumul amintit că și la Sucevița pictura exterioară se evidențiază „prin excepționala măiestrie a realizării artistice - culoare, utilizarea spațiului arhitectonic, tehnică deosebită care le-a asigurat ­durata de peste patru sute de ani, dar deopotrivă prin mesajul ce-l transmite”.

De altfel, pe zidurile acestei mănăstiri se poate admira cel mai amplu program iconografic dintre toate cele realizate la mănăstirile pictate din nordul Moldovei, sintetizând toate școlile de pictură existente până atunci în zonă. Astfel, 90% din suprafața pereților a fost acoperită cu pictură, păstrată în cea mai mare parte până astăzi. Doar o mică porțiune din peretele de nord, partea inferioară și peretele de vest nu au avut niciodată pictură. „Toți cercetătorii spun că mitropolitului Gheorghe Movilă, fratele domnitorului Ieremia Movilă, i se datorează conceptul și construcția programului iconografic de la Sucevița. Era un foarte bun teolog și un foarte mare trăitor. Asta ar fi, cumva, și ultima pictură pe exterior la o biserică moldovenească, în secolul al XVII-lea, această tradiție fiind scoasă, din porunca vizirilor turci”, povestește maica ghid. Însă nu doar lui Gheorghe Movilă i se datorează frumosul de pe zidurile Suceviței, ci, așa cum spune maica Mariami, și monahului Ioanichie Movilă, tatăl Mitropolitului Gheorghe și al domnitorului Ieremia Movilă. Tradiția reține că monahul Ioanichie ar fi văzut, spre exemplu, scena „Scării virtuților” în pridvorul Mănăstirii Dobrovăț, de la Iași. Și, plăcându-i mult atât reprezentarea, cât și semnificația sa, a propus familiei să fie pictată pe peretele Mănăstirii Sucevița. Scopul era să producă un puternic efect vizual asupra celor care pătrund pe sub gangul porții de intrare în curtea mănăstirii. Obiectiv atins, căci emoția este la fel de pătrunzătoare și acum, iar scena, prin dimensiune și prin efectul artistic, are toate datele unei capodopere a picturii murale bisericești. Numită și „Scara cerurilor”, aceasta semnifică trecerea sufletului, după moarte, prin vămile văzduhului, pentru a ajunge la Judecata lui Hristos.

Și alte scene prezente pe zidurile Suceviței conferă unicitate mănăstirii: încoronarea Maicii Domnului de către Sfânta Treime; registrul cu cele două tablouri votive (membrii familiei Movileștilor care au făcut parte din viața laică și membrii familiei care au făcut parte din viața clericală), excepțional executat și conservat; „Judecata de Apoi” din pridvor, arătându-i „printre cei ce vor fi pedepsiți cu osânda veșnică și pe turci și tătari, reprezentați de zugravi cu o deosebită expresivitate, așa încât toți privitorii să poată vedea ce soartă îi așteaptă pe dușmanii Moldovei”, după cum notează istoricii Constantin C. și Dinu C. Giurescu.

În pronaos este pictat sinaxarul, cel mai mare ciclu iconografic, cu 412 cadre, dintre care 366 dedicate în exclusivitate calendarului bisericesc ortodox, iar restul rezervate ilustrării a doi sfinți ortodocși foarte iubiți de moldoveni dintotdeauna, dar mai ales în perioada medievală: viața, minunile și adormirea Sfântului Nicolae și viața și martiriul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Pictura restaurată o singură dată în patru sute de ani

Spre deosebire de celelalte biserici pictate din Moldova, Sucevița a avut norocul să-și păstreze pictura aproape intactă, vreme de patru veacuri. Primele lucrări de restaurare a registrelor exterioare au început imediat după 1990, iar la interior s-au derulat în perioada 2000-2020.

În prezent, biserica mănăstirii este integral restaurată, dar au intrat într-un amplu proces de refacere și consolidare zidurile de incintă.

Ctitoria puternicei familii a boierilor Movilești

Prima biserică de zid a Suceviței, purtând hramul „Botezul Domnului”, a fost ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea de Gheorghe Movilă, cel ce avea să devină ulterior Mitropolit al Moldovei, dar și primul stareț aici. După construirea, pe cheltuiala fraților Gheorghe, Ieremia și Simion Movilă, a actualei biserici a mănăstirii, cu hramul „Învierea Domnului” (1582-1584), cea dintâi biserică a devenit paraclis pentru călugări, apoi, din 1832, biserică parohială a satului.

Mănăstirea este, firesc, foarte legată de istoria familiei Movilă, amprenta acesteia fiind prezentă peste tot. Într-un spațiu al vechii stăreții a fost, de altfel, amenajată o colecție muzeală dedicată memoriei Movileștilor, ce cuprinde obiecte donate de aceștia mănăstirii: broderii și manuscrise din secolele XV-XVI; acoperămintele de mormânt ale lui Simion și Ieremia Movilă, ambii înmormântați în camera mormintelor din interiorul bisericii mănăstirii; icoane; piese de argintărie, precum și o șuviță din părul Elisavetei Movilă, soția domnitorului Ieremia, prinsă de turci pentru a fi dusă într-un harem. Înainte de a părăsi țara, spune cronicarul Miron Costin, aceasta a trimis o șuviță din cosița sa la Mănăstirea Sucevița.

Lăcaş de călugări dintru început, Sucevița nu a fost închisă niciodată, rămânând destinată mereu vieții monahale. Din 1936 a devenit mănăstire de maici. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în urma invaziei rușilor, maicile au fost evacuate la Mănăstirea Dragomirna pentru o scurtă perioadă - după Paști până în septembrie, când au revenit definitiv.

Astăzi, mănăstirea este unul dintre cele mai vizitate obiective din România, aflându-se atât în atenția pelerinilor, cât și a turiștilor de pretutindeni din lume.

 

Citeşte mai multe despre:   Manastirea Sucevita  -   Biserici din Romania  -   patrimoniul UNESCO