Tismana - „cea mai veche şi mai măreaţă dintre mănăstirile de peste Olt“

Există la 30 de kilometri de Târgu Jiu, cu rădăcini bine înfipte în stânca abruptă a muntelui Stârmina, într-o pădure seculară, un monument închinat credinţei ortodoxe româneşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ - Mănăstirea Tismana.

Documentele Tismanei atribuie întemeierea mănăstirii, în secolul al XIV-lea, Sfântului Nicodim de la Tismana, reorganizatorul monahismului românesc, care a menţinut legătura cu Ortodoxia din sudul Dunării şi cu Muntele Athos. Aşezământul monahal de pe pământ gorjenesc a fost unul dintre primele centre de activitate cărturărească şi artistică din Ţara Românească. Astăzi, mănăstirea a devenit o podoabă veritabilă de arhitectură, un sipet de tezaur de artă religioasă şi un loc de pelerinaj pentru credincioşii din toată lumea.

Cunoscută ca cel mai vechi lăcaş monahal din Ţara Românească, Tismana este „cea mai măreaţă dintre mănăstirile de peste Olt“ (cum a socotit-o Grigore Alexandrescu), „măreţ cuib al Basarabilor“ (în accepţiunea lui George Coşbuc), „o lume de închipuiri, de basme“ (după spusele lui Alexandru Vlahuţă), „fără seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea naturală pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare“ (cum a descris-o celebrul călător Paul de Alep - arhidiaconul şi însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei în călătoria din 1657).

Drumurile către lăcaşul sfânt, ele însele de neuitat, frumuseţea cadrului natural, rodul pământului şi bogăţia spirituală care impregnează locului sfinţenie, toate acestea sunt atât de neomeneşti, încât senzaţia că Dumnezeu ţine în palmă această mănăstire e mai vie decât în orice alt loc din judeţul Gorj.

Documentele Tismanei atribuie întemeierea mănăstirii, în secolul al XIV-lea, „cinstitului între călugări Nicodim“ (un călugăr greco-sârb refugiat din sudul Dunării), cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385), al fiilor săi, Dan I (1385-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). Chiar dacă Sfântul Cuvios Nicodim a urcat la ceruri, duhul său pluteşte şi astăzi peste locul pe care l-a îndrăgit atât de mult şi veghează neîncetat din peştera scobită în peretele muntelui de lângă mănăstire, care este inaccesibilă publicului de rând. Chiar dacă nu pot ajunge la locul în care Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, ocrotitorul Olteniei, s-a nevoit, credincioşii îl cinstesc cu mare evlavie pe 26 decembrie a fiecărui an, în ziua sa de prăznuire.

Locul fortificat de ziduri, locul Sfântului Nicodim

Cât priveşte istoricul aşezării monahale, ca şi viaţa ctitorului său, Cuviosul Nicodim, cu greu se pot extrage date exacte din mulţimea legendelor care împresurează atât întemeierea mănăstirii, cât şi pe întemeietorul acesteia. Mai mult, Tismana nu are nici pisanie săpată în piatră şi nici primul hrisov domnesc de înzestrare. Cât despre Cuviosul Nicodim, documentele despre viaţa acestuia înainte şi după venirea pe pământ românesc nu sunt foarte relevante.

Din documentele care au rezistat până astăzi reiese că frumuseţea cadrului natural a fost decisivă în alegerea locului, după ce Sfântul Nicodim a căutat mult timp pe valea „râului cu apă vie“ stânca Stârminei cu cascada sa. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinată, însă, şi de raţiuni mai importante, cum ar fi întărirea vieţii bisericeşti (perioada ultimelor trei decenii ale secolului al XIV-lea), în acţiunea de păstrare a independenţei naţionale, a stăvilirii încercărilor de ocupare şi catolicizare forţată ale regatului maghiar la sud de Carpaţi, prin însăşi întemeierea unei mănăstiri.

Viitorul stareţ al Tismanei, venit din ţinutul Crainei, pe atunci în ţaratul bulgăresc al Vidinului, a pus piatră de temelie unui lăcaş poziţionat strategic la hotarele Ţării Româneşti, l-a întărit cu ziduri de fortificare (de altfel, toponimul geto-dacic „tismena“ înseamnă „cetate, loc fortificat cu ziduri“), motiv pentru care locuitorii satului trebuiau să facă de pază, în schimbul scutirii plăţii de biruri şi dijme.

Peste şase secole de istorie

Încă de la început, mănăstirea s-a bucurat de o situaţie aparte, având în vedere că avea atributele unei comunităţi monahale de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin. Singura rânduială după care se ghida viaţa monahală de la Tismana era cea adusă de Cuviosul Nicodim de la Muntele Athos: „După moartea lui chir Nicodim, să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci, cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ“.

Potrivit hrisoavelor vremii, biserica Cuviosului Nicodim nu a avut o existenţă foarte lungă. Cauza care a dus la ruinarea lăcaşului a rămas nedesluşită până astăzi. Mai mult, se spune că cea de-a doua construcţie de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508), care însă nu a reuşit să termine zidirea. Tismana reprezenta la acel moment unul dintre monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al XVI-lea, o biserică de mari dimensiuni pentru acele vremuri, compusă din altar, naos, pronaos şi exonartex deschis, încununată cu trei turle.

O contribuţie importantă la refacerea lăcaşului, mai ales după o cumplită prădăciune a oştilor principelui Gabriel Bathory, de la 1610-1611, a avut-o domnitorul Matei Basarab.

Nu peste mult timp, aşezământul monahal avea să treacă printr-o perioadă de primejdii repetate, odată cu conflictele dintre turci şi austrieci. În secolele XVII-XVIII, când vechile fortăreţe ale Ţării Româneşti au fost distruse din ordinul Porţii, mănăstirea, silită de împrejurări, a servit drept cetate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, ctitoria Cuviosului Nicodim suferă pagube însemnate, drept dovadă sunt călugării risipiţi de groază, care au trăit aproape 10 ani pe muntele Cioclovina.

Peste două decenii, la începutul mişcării pandurilor, Tudor Vladimirescu foloseşte zidurile mănăstirii pentru a „ţine în pază“ pe ispravnicii din plăşile Olteniei. La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversării unui secol şi jumătate de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la Tismana s-a fixat o placă comemorativă cu inscripţia: „Tudor Vladimirescu a organizat la Mănăstirea Tismana o bază de pregătire a mişcării revoluţionare din 1821“.

Urmează anul 1844, prilej cu care începe o perioadă de mari transformări pentru vechiul monument, ce n-a avut însă cel mai fericit rezultat.

În 1934, Comisia Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetări în spiritul restaurării ştiinţifice moderne, care au avut ca rezultat precizarea vechilor forme ale bisericii.

Lucrările de restaurare, reluate abia în 1954, au fost urmate, în răstimpul unei decade, de Direcţia Monumentelor Istorice, cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub arhipăstoria mitropolitului Firmilian, lucrări care au dat la iveală picturile lui Dobromir din Târgovişte, din pronaosul bisericii, şi a unor picturi din secolul al XVIII-lea.

În 1970 s-au făcut importante săpături arheologice, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt lăcaş de cult, construit din bolovani de râu şi cărămidă romană, anterior construcţiei Cuviosului Nicodim. S-au făcut lucrări de restaurare a celor două biserici, a chiliilor, a acoperişului şi a pardoselilor sub directa supraveghere şi îndrumare a Mitropolitului Olteniei, dr. Nestor Vornicescu, cercetător istoric. Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari în 1983, Mănăstirea Tismana a revenit la forma arhitecturală originală, autentic românească.

Schiturile mănăstirii

Documentele indică mai multe schituri ce au aparţinut Mănăstirii Tismana. Unele au provenit din roirea călugărilor care, în căutare de locuri prielnice sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii (cele două Cioclovine, Ploştina Drăgoeştilor). La acestea se adaugă fundaţiile boiereşti, închinate Tismanei: Gura Motrului, Cerneţi, Topolniţa, Valea cu Apă. Se mai găsesc astăzi, în partea de nord-vest a mănăstirii, două schituri situate pe muntele Cioclovina - schitul Cioclovina de Jos, cu hramul „Sfinţii Voievozi“, şi schitul Cioclovina de Sus, cu hramul „Schimbarea la Faţă“. Bisericuţa de la Cioclovina de Sus a fost sfinţită în 2005 de Mitropolitul de astăzi al Moldovei şi Bucovinei, IPS Teofan, pe atunci Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.

Loc de reculegere şi recreere

Astăzi, oricine calcă pragul mănăstirii, cu fruntea plecată în faţa minunii dumnezeieşti sădită în acest loc, este bine primit. Cu smerenie şi gând curat îşi va putea regăsi sau afla pacea lăuntrică, care dă speranţă şi nădejde. De asemenea, pelerinul va fi încântat de frumuseţea cadrului natural şi a bunei ordini care armonizează cerul şi pământul din curtea mănăstirii, cu atât mai mult cu cât va avea parte de un cuvânt bun din partea măicuţelor, care au grijă de sfântul aşezământ încă din 1949, de când Mănăstirea Tismana s-a transformat în chinovie de maici. De asemenea, vizitatorul mai poate vedea Bisericuţa bolniţei cu hramul „Sfântul Nicolae“, construită la marginea de sud-est a platoului, care astăzi este paraclis.

În împrejurimile aşezământului monahal există şi alte locuri care merită a fi văzute, cum ar fi la Ponoare (aproape de Baia de Aramă), Podul lui Dumnezeu, Peştera Ponoarelor, Cheile Bulba, Peştera Bulba şi rezervaţia naturală de liliac sălbatic. Apoi, se poate ajunge la Pades, locul în care se găseşte monumentul lui Tudor Vladimirescu, după care traseul poate continua la Cheile Sohodolului, Peşterile Sohodolului, Muierii şi Topliţei; mai pot fi vizitate Cascada Văi, Cheile Şuşiţei, Cheile Runcului, precum şi Cheile Sohodului.

▲ Podoabe de tezaur

Mare parte dintre obiectele de cult, de tezaur ale Mănăstirii Tismana s-au pierdut de-a lungul timpului, mai ales în timpul deselor războaie şi bejenii. Unele dintre podoabele de tezaur se mai găsesc încă în colecţia mănăstirii, iar restul la Muzeul de Artă al României.

Cei interesaţi pot admira la Muzeul din Bucureşti Tetraevanghelul Cuviosului Nicodim şi cădelniţa de la Tismana (cea mai veche piesă de argintărie cunoscută în Ţara Românească), căţuia, panaghiarul, talerul folosit ca anaforniţă, Chivotul reprezentând biserica Tismanei.

La muzeul din judeţul Gorj, pelerinii pot vedea trei piese de broderie liturgică de cea mai mare însemnătate, deoarece se numără, alături de cunoscutul epitaf de la Cozia, printre primele odoare din Ţara Românească. Este vorba de bederniţa, atribuită de legendă lui Nicodim, şi de două patrafire, lucrate în ultimul sfert al secolului al XIV-lea. De asemenea, muzeul mai adăposteşte icoane de artă medievală, cărţi vechi româneşti, manuscrise, candele brâncoveneşti şi cruci de argint în filigran aurit, candele de bronz cu vulturul bicefal, documente importante.

Nu trebuie omisă Crucea de plumb a Cuviosului Nicodim, piesă nedatată care nu are altă podoabă în afară de iniţialele sacre, merită a fi menţionată pentru importanţa ei documentară.

▲O activitate cărturărească prolifică

Mănăstirea Tismana a fost unul din primele centre de activitate cărturărească şi artistică din Ţara Românească. Aceasta activitate a desfăşurat-o intens până în secolul al XIX-lea.

De aici au plecat oameni de cultură, care au călcat pe urmele primului stareţ. De asemenea, de la şcoala de călugări învăţaţi de la Tismana au fost aleşi viitorii episcopi şi mitropoliti, caligrafi şi traducători. Sunt evidente în acest sens exemple precum Serghie, care avea să ajungă episcop de Muncaciul Maramureşului, şi Dionisie Lupu, un erudit adept şi ajutător al vieţii culturale din mănăstire din secolul trecut. Mai mult, din vatra aceasta au plecat călugării care au înfiinţat mai apoi mănăstiri în Ardeal, Moldova şi Ţara Românească.

Cuviosul Nicodim, alături de fraţii aduşi de el la începuturile zidirii acestui lăcaş, a fost întemeietorul acestei tradiţii culturale de la Tismana, prin scrierile exersate de miniaturistică. Astfel, cu timpul, mulţi copişti de manuscrise s-au format şi au lucrat mai târziu la Mănăstirea Tismana. Fota Grămăticul - în secolul al XVII-lea, Visarion ieromonahul, Nicodim Greceanu ieromonahul, Grigore ieromonahul, Ieremia Câmpulungeanu - în secolul al XVIII-lea, Chiril Râmniceanu şi Dionisie Eclesiarhul, în primii ani ai veacului trecut, au copiat manuscrise dintre cele mai diferite. De asemenea, la Tismana se organizau ateliere care au creat obiecte de artă de mare rafinament, cum ar fi panaghiarul de argint, de la începutul secolului al XVI-lea. Cioplitori vestiţi ai lemnului, precum Ghenadie şi Gavril, erau recunoscuţi în acea perioadă. Toaca de la Tismana, piesă unicat, a fost făurită tot de un călugăr din mănăstire.