Umanitatea nu are granițe

În fuga spre libertate și siguranță, mii de cetățeni ucraineni tranzitează zilnic România pentru a scăpa din ghearele fricii cauzate de criza umanitară din nord-estul țării noastre. Femei singure, mame cu copii mici în brațe încearcă cu ultimele puteri să fugă din fața morții. Am asistat la sfârșitul săptămânii trecute la cea mai importantă lecție de umanitate pe care am trăit-o în ultimii 20 de ani. Am fost prezent la punctul de trecere a frontierei Petea din județul Satu Mare, alături de voluntarii Crucii Roșii Române, care oferă asistență umanitară ­tuturor celor care au nevoie pe teritoriul României.

Am petrecut câteva ore în mijlocul sutelor, poate chiar miilor de mașini care tranzitau România spre țările din vestul Europei. Deși pentru locuitorii din apropierea vămii poate părea o zi obișnuită, precum cele de vacanță din mijlocul verii, mașinile așteaptă la rând chiar și opt ore până la trecerea graniței spre Ungaria. O așteptare fără precedent: femeile sunt cu gândul acasă, în Ucraina, acolo unde și-au lăsat soții, frații sau rudele bărbați, dar și cu frica de necunoscut, de ceea ce va urma să se întâmple în lungul drum prin Europa. Multe persoane au fugit, dar nu au un punct final de destinație. Poate fi Polonia, Italia, Germania sau poate chiar România. Au plecat la rude, la prieteni și de cele mai multe ori la oameni necu­nos­­cuți, care cu inima deschisă i-au primit în casele lor.

Victoria, o femeie de 40 de ani din Kiev, s-a trezit la 5 dimineața din cauza zgomotelor puternice provocate de bombele aruncate asupra orașului. Seara, înainte de culcare, a crezut că va avea o zi normală: trezit dimineața, dus copiii la școală, mers la serviciu. Însă lucrurile nu au stat chiar așa: „Zgomotele ne-au trezit speriați, am început să ne sunăm unii pe alții să verificăm dacă sunt bine cei dragi. Trei ore am stat în mașină adăpostiți, după care am pornit la drum”, mi-a povestit Victoria, obosită după două zile de condus până în România. Acum se află în drum spre Republica Cehă, unde are câțiva prieteni care o vor primi împreună cu alte două femei și trei copii. Nu știe însă pentru cât timp va rămâne acolo. „Suntem trei adulți cu trei copii. Tatăl meu a rămas în Kiev, iar situația este foarte rea în continuare. Însă ucrainenii care au rămas acolo speră că vor putea supraviețui”, a adăugat Victoria.

Printre mașini se zăresc tineri îmbrăcați în uniforme roșii cu însemnele emblemelor recunoscute de Convențiile de la Geneva. Sunt voluntarii Crucii Roșii Române, care împart apă, ceai, cafea, mâncare caldă, gustări și alte lucruri necesare. Sunt în PTF Petea încă de la începutul acestei crize, de dimineața și până după miezul nopții. Cei 40 de voluntari implicați fac ture prin rotație. Unii sunt la școală, alții au slujbe, dar înainte sau după programul de zi cu zi fac voluntariat în vamă. Și asta pentru că au înțeles necesitatea prezenței lor alături de oameni. „Avem o misiune foarte grea. Ajutăm nu numai persoanele plecate din cauza conflictului din Ucraina, ci și pe aparținătorii acestora, care au venit din alte țări să îi preia din România. Au stat și 10 ore în vamă, iar noi am încercat să le facem șederea mai ușoară. Ne este și nouă greu, mai ales din punct de vedere emoțional. Am văzut mame cu câte cinci copii care plângeau și erau speriați. Nu înțelegeau limba, vedeau în jurul lor mulți necunoscuți care voiau să îi ajute, era ceva nou și pentru ei”, povestește Alisia Vizireanu, voluntar al Crucii Roșii Române - filiala Satu Mare.

În toată țara, Crucea Roșie Română și-a mobilizat angajații, membrii și voluntarii pentru a se implica în acțiunile de întrajutorare a persoanelor venite din Ucraina. Pe lângă colecta de fonduri realizată prin intermediul platformei de donații de pe site-ul www.crucearosie.ro, organizația a deschis și puncte de colectă pentru produse de strictă necesitate ce vor fi folosite în perioada următoare la punctele de trecere a frontierei, în taberele de campanie, precum și în centrele unde vor fi cazate persoanele care au nevoie de asistență umanitară. „La noi ajung persoanele care se îndreaptă să iasă spre Ungaria și sunt așteptate de familie, sau persoane care au intrat în România, au mers până la Vama Siret de unde au preluat femeile cu copii și apoi se întorc în state din vestul Europei. Au nevoie de hrană, de produse igienice, unii ne solicită să îi ajutăm cu telefoane pentru refacerea legăturilor de familie. Noi avem cartele speciale, puse la dispoziție de sponsorii noștri, iar oamenii pot vorbi gratuit cu rudele din Ucraina. Nu știm ce urmează zilele acestea, dar noi vom fi aici prezenți pentru oameni”, a declarat Rodica Borlan, directorul filialei Satu Mare a Crucii Roșii Române.

Oamenii așteaptă. Pe unii i-am zărit cum i-a furat somnul cu capul pe volan. Copiii zâmbesc și par fericiți. Zâmbetul celor mici este singura încurajare pentru mame, care atunci când stau de vorbă cu românii varsă pe furiș, în grabă, o lacrimă, își povestesc necazul, dar se întorc spre copii cu fața senină, încercând să le arate că situația este sub control. Cei mici se gândesc la tații lor care au rămas acasă în Ucraina. Cei mai mari își aduc aminte că au învățat la școală ce înseamnă un război și nu le vine să creadă că trăiesc astfel de clipe. „Sunt cu familia mea în drum spre Polonia pentru că acolo vom fi în siguranță. Îmi este frică pentru că eu pot să mor, familia mea poate să moară”, a spus Ian, un copil de 10 ani care s-a bucurat că a fost primit cu multă dragoste de către români. Asemeni lui, toți copiii își doresc pacea și să crească sănătoși alături de familia completă. În fața camerelor de filmat și a oamenilor din jurul lui, Ian a vrut să transmită un mesaj: „Opriți războiul! Singurul lucru pe care mi-l doresc este să ne salvăm viețile acum”. Denis are 12 ani și se îndrepta spre Polonia alături de mama și de sora sa. Speriat de ceea ce a auzit și a văzut în țara natală, Denis poves­tește că îi este frică de ceea ce se întâmplă: „Plecăm în Polonia și vom sta la fratele meu pentru că ne este frică de război și de tot ceea ce se întâmplă în Ucraina. La școală am învățat despre războaie, dar acum se întâmplă în țara mea. Casele noastre au fost incendiate de bombe. Am auzit sirenele, apoi sunetul bombelor. Îngrozitor m-am simțit”.

Am întâlnit grupuri de tineri fugiți din calea armelor, care cu lacrimi în ochi au vrut să mulțumească românilor pentru ospitalitate și pentru modul în care au fost primiți în țară. „Am primit un ajutor imens din partea românilor. Dumnezeu să vă binecuvânteze și vă mulțumesc pentru tot ce faceți pentru noi! Am fugit de acasă din cauza exploziilor care s-au întâmplat în zona unde locuim în Kiev. Au rămas acolo sora mea, bunicii noștri și nu știm dacă apartamentul nostru mai este întreg sau nu acum. Nu știm dacă vom putea să ne mai întoarcem vreodată înapoi sau dacă a fost ultima dată când i-am văzut în viață”, mi-a povestit Anastasia, o tânără de doar 22 de ani.

Din fața micilor ecrane criza umanitară este trăită altfel, poate chiar ignorată. De acasă totul se vede cu ușurință, iar când devenim sensibili schimbăm canalul tv și dintr-odată totul s-a terminat, asemenea unui film. Încercăm să ne continuăm viața așa cum este ea. Ne încurajăm singuri și de multe ori ne mințim că totul este bine și că „nouă nu ni se poate întâmpla”. Asta am simțit atunci când am stat de vorbă cu oamenii fugiți din Ucraina. Am simțit că deși din punctul de vedere al distanței mă aflu departe de zonele de conflict, acesta există și nu pot ignora situația asemenea unui vis urât pe care încerci să îl uiți. Am întâlnit oameni sensibili, oameni rușinați că primeau, poate pentru prima dată în viață, ceva gratis din partea unor străini. Pentru unii a primi mâncare poate fi jignitor, se pot considera cerșetori. Însă acum au fost nevoiți să își întreacă limitele, să elimine orice urmă de rușine și să accepte ajutorul pentru a continua lupta. O luptă pentru supraviețuire. „Toți ne mulțumesc, unii ne mai și refuză și ne spun să dăm altora care au mai multă nevoie”, deși cu toții se află în nevoie, ne povestesc voluntarii Crucii Roșii, care le fac chiar și pachete pentru drum. O lecție de umanitate și de solidaritate pe care am trăit-o în România anului 2022. Într-o Europă unde cu toții ar trebui să fim uniți pentru umanitate!