La 15 km de Bucureşti, de-a lungul râului Pasărea, se întinde localitatea Moara Domnească. Istoria acestui sat începe din vremea domnitorului Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti şi este legată de nume de voievozi, domniţe, generali ruşi şi chiar de cel al scriitorului rus Lev Nikolaevici Tolstoi. De asemenea, puţini ştiu că aici există una dintre cele mai moderne ferme didactice ale Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti.
La o primă vedere, localitatea nu lasă o impresie puternică. S-ar putea spune că e un sat ca oricare alt sat de câmpie de la noi. Părerea se schimbă radical de îndată ce vorbeşti cu oamenii locului şi le afli poveştile de viaţă.
„Am o mare consideraţie faţă de oamenii de la ţară“
Inginerul Dumitru Ştefan lucrează de mai bine de 23 de ani la ferma didactică de la Moara Domnească, aparţinând Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti. Nici nu mai ştie şirul generaţiilor de specialişti în horticultură, agricultură, zootehnie şi medicină veterinară care i-au ieşit din mână. Spune că înainte de â90 tinerii erau mult mai entuziasmaţi decât în zilele noastre de profesia pe care urmau să o practice. Chiar şi aşa, inginerul îşi face meseria cu implicare şi responsabilitate atât în fermă, cât şi la Universitate, unde este lector. Chiar dacă şi-a dorit arhitectură, a ajuns la agricultură şi a căutat să aprofundeze tainele acestei profesii, făcând şi două stagii de specializare în Elveţia. Nu a fost sedus de mirajul străinătăţii, s-a întors acasă, printre sătenii din Moara Domnească, deoarece, spune el, „am o mare consideraţie faţă de oamenii de la ţară. Ca intelectual, pot spune că aici mi-am găsit locul şi rostul. Sigur, vecinătatea Bucureştiului îmi asigură confortul cultural fără de care mi-ar fi foarte greu. Sunt la curent cu evenimentele culturale şi merg la teatru ori de câte ori am ocazia cu cele două fete ale mele, de care sunt mândru.“
Acasă la cel mai vârstnic om din sat
Împreună cu preotul satului, Mihail Dobre, mergem la una din familiile a căror existenţă este strâns legată de „motorul care a produs dezvoltarea acestui sat“, adică de ferma didactică, după cum o numeşte inginerul.
Poposim, aşadar, în casa familiei Stredie. Capul familiei, Ioan Virgil Stredie, are 96 de ani, este cel mai vârstnic om din sat, şi a fost toată viaţa contabil. Soţia dânsului, Floarea Stredie, de 84 de ani, a lucrat 22 de ani la centrala telefonică din fermă. Femeia a fost de la vârsta de 15 ani, doi ani neîntrerupţi, soră medicală pe front, la Spitalul Militar din Sibiu. Originară din Târgu-Neamţ, bătrâna povesteşte cu o voce caldă cum a fost încredinţată unui căpitan, împreună cu alte patru fete, pentru a nu cădea în mâna năpraznică a ruşilor care intraseră în oraş. Virgil Stredie îşi priveşte soţia cu drag, fără să scoată un cuvânt. Vorbeşte doar despre cât de grele sunt bătrâneţea şi singurătatea, atunci când copiii îţi zâmbesc mai ales din fotografii. De anii războiului, care i-au lăsat, din fericire, doar răni sufleteşti nu vrea să-şi mai amintească.
„La 84 de ani fug după oi ca să fac mişcare“
Mult mai optimistă şi plină de viaţă, Ecaterina Boca, o bună prietenă a familiei Stredie, este pentru toţi o sursă de zâmbet şi bună dispoziţie. Deşi a împlinit 84 de ani, declară cu însufleţire: „Chiar dacă sunt operată de cinci ori, nu pot să mă astâmpăr. Sunt vioaie. Eu nu mă dau nici pe una de 25 de ani, fug ca sfârleaza!“
Au trecut 63 de ani de când Ecaterina trăieşte în Moara Domnească. Originară din Bucovina, femeia a venit în sud pe când avea 20 de ani, imediat după război, împreună cu soţul său, în căutarea unei vieţi mai bune. Harnică şi descurcăreaţă, şi-a găsit de lucru la fermă, şi-a crescut copiii, iar acum a ajuns să se bucure de strănepoţi. La fel ca şi vecinii săi, îşi aminteşte de război, de foamete, de oamenii care au murit de tifos, de lunile petrecute în pădure, refugiată din calea duşmanilor. A ştiut să treacă peste toate necazurile, inclusiv peste durerea morţii a doi fii, şi nu s-a lăsat învinsă. Deşi trăieşte singură, îşi poartă de grijă: „Îmi văd de viaţă în continuare. Am oi, păsări, grădină. N-am luat oile pentru carne, le-am cumpărat ca să le dau drumul şi să fug după ele. Ştiţi, aşa îmi fac cele 30 de minute pe zi de mişcare, după cum zice la televizor (n.r., râde). Mai beau şi un păhăruţ de ţuică naturală şi de vin, dacă este, şi merg tot înainte“, povesteşte cu haz bătrânica de 84 de ani, care îşi întrerupe brusc şirul relatării din cauza sunetului ascuţit scos de telefonul mobil pe care îl ţine într-un buzunar al bundei.
Printre aromâni
În Moara Domnească locuiesc în bună înţelegere cu românii şapte familii de aromâni. Aşa că nu puteam ocoli casa lui Costea şi a Margaretei Stere, una dintre aceste familii, fruntaşe în sat.
Deşi părinţii lui Costea sunt din Macedonia, iar ai Margaretei provin din Grecia, cei doi s-au născut în România. Povestesc cum părinţii lor au trecut prin multe ţări, au mers kilometri întregi cu căruţele, în căutarea unui loc care să le permită un trai îndestulat, până s-au stabilit în România.
Din Macedonia, familia Stere s-a oprit la bulgari, în Cadrilater. Au mers apoi în Dobrogea, unde li s-a dat pământ şi au rămas până în 1956.
„Copilăria mea în Dobrogea a fost frumoasă, chiar dacă am început să muncesc de la 12 ani. Dacă erau trecuţi pe cartea de muncă, aş fi avut ani de muncă câţi ani am împliniţi. Am crescut cu oile, mergeam cu ele la păscut. Umblam prin întuneric în târlă şi vedeam cum fată. Bătrânii le mulgeau, umpleau găleata cu lapte-spumă şi ne chemau de la joacă să bem lapte. Legam coceni de picioare să se ridice praful în sus, mergeam la scăldat, iar în serile de vară ne jucam până la ora zece“, îşi aminteşte nenea Stere şi ochii i se aprind de plăcere şi dor.
Dar aventura pelegrinărilor avea să nu se termine aici. A urmat rostuirea într-o comună la şapte kilometri de Baia, mai apoi stabilirea în satul Salcâmi din Bărăgan, pentru ca în 1967 povestea să se încheie cu poposirea familiei în Moara Domnească. „Am adus-o pe doamna mea aici, de la Salcâmi. Atunci era frumoasă, vorbea mai puţin“, se ţine de glume nenea Stere, care a ştiut să-şi ţină familia unită, muncind din răsputeri pentru ea şi fiind atent la nevoile fiecăruia. Pe oriunde le-a fost dat să umble, atât părinţii, cât şi generaţiile dinainte, nu şi-au uitat originea, limba şi obiceiurile. Familia Stere consideră România ca fiind ţara lor, pământul care i-a îndestulat cu pâine.
Odată cu oamenii, şi vremurile s-au schimbat, şi satul. Moara Domnească de acum 10 ani nu mai există. Oamenii au început să încuie porţile chiar şi pe timp de ziuă. Gardurile s-au transformat în ziduri, iar casele în vile. Nepoţii le arată bunicilor cum se vede casa, cu bătătură cu tot, din satelit şi îi informează cu privire la condiţiile meteo de pe telefoane inteligente. Rar mai vezi oameni pe la porţi. S-a ajuns la vorbele cântecului prevestitor, învăţat de nenea Costea Stere de la bătrâni: „Sărmană cărarea mea,/ A crescut iarba pe ea“...
Satul care l-a găzduit pe Tolstoi
Şerban Vodă Cantacuzino a construit pe moşia sa o moară de apă pentru localnici. Astfel, numele vechiului sat Moşneni-Stoeneşti a devenit Moara Domnească. Însăşi Zoiţa Cantacuzino, strănepoata domnitorului, a pus început bun organizării comunităţii, prin construirea, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, a unei bisericuţe din lemn, aflată sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae.
Noii proprietari ai moşiei de la Moara Domnească, generalul Nicolae Mavros şi soţia sa, Sevasta Alexandru Şuţu, au avut un rol important în dezvoltarea viitoarei localităţi. Căsătorită cu consulul Ernest von Kotzebue, Paulina, fiica lui Mavros, s-a bucurat de vizitele generalului rus Pavel Kiseleff, care era văr cu soţul său. În urma războiului din Crimeea, la conacul soţilor Mavros-Kotzebue a poposit un vizitator important, ofiţerul şi scriitorul rus Lev Nikolaevici Tolstoi, rudă şi prieten cu Ernest von Kotzebue. Exilat din motive politice, cunoscutul scriitor a locuit în conacul de la Moara Domnească aproape un an şi jumătate.
