De câte ori am ocazia să cutreier locuri noi din ţară, îmi place nespus de mult să descopăr şi să admir troiţele de la marginea drumului. Ultimele impresii plăcute în acest sens le trăisem prin localităţile de munte din judeţul Argeş, unde nenumăratele cruci erau construite din materiale diverse, mereu altfel. În această vară m-am bucurat de troiţele de tablă de pe marginea şoselei care leagă satul braşovean Sâmbăta de Sus de Mănăstirea „Brâncoveanu” de la poalele Munţilor Făgăraş.
Drumul este relativ sinuos, ocolind nişte obstacole nevăzute, dar mai degrabă înaintând printre parcelele de teren ale oamenilor. Din loc în loc se înalţă aceste cruci care par a fi ocrotitoarele culturilor, păşunilor sau livezilor. La bază, aproape toate au un mic gărduleţ şi un loc de aprins candela. Oprind maşina în dreptul fiecărei cruci, le-am putut descifra mai bine particularităţile, le-am văzut profilate pe fundalul munţilor, conturându-se în zarea senină, pe cerul acoperit de nori, am putut constata parfumul discret al florilor de câmp ce le ţineau de urât.
Unele sunt ridicate la răscruci, aşa cum este tradiţia peste tot în ţară, dar altele nu par a avea decât motivul de a-i aminti călătorului că Hristos este pretutindeni şi că, în măreţia Lui, Se lasă cu smerenie pictat pe o bucată de tablă ce urmează apoi să fie dogorită de soarele verii, decolorată de vânturi şi ploi, înfruntând geruri, viscole şi chiar indiferenţa oamenilor.
