Dacă până mai ieri, când plecai pentru o zi din satele bănățene spre Timișoara, Făget sau spre Lugoj și spuneai că mergi la oraș, erai așteptat seara în sat să povestești ce ai mai auzit nou și ce mai este pe la oraș, astăzi, dacă treci printre colinele scăldate în razele blânde ale soarelui oglindite în pârâul Nierghișului, între dealurile Lipovei, Făgetului și Lugojului, vei fi întrebat dacă ai trecut prin Dobrești, fie pe la mănăstire, fie se va aduce vorba despre cel care a scris o filă de istorie despre locul nașterii sale și care a făcut cunoscute aceste locuri până la București, pe Dealul Patriarhiei, despre un om cât o lume și despre o viață cât un neam, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Un tânăr ca oricare altul în copilărie, născut în vatra satului de altădată, cu o familie de tradiție, de viță bună, cu respect și onoare, „de cuvânt”, așa cum mai zic oamenii locului și astăzi. Pe vremea aceea, dar și acum, aici, la Dobrești, cuvântul dat era mai mult decât o diplomă și ridicatul pălăriei era forma de respect pe care nu o primea orice om. De aceea, familia Părintelui Patriarh a reprezentat un model pentru sătenii din Dobrești, din Lăpușnic, Ohaba sau Bara, satele din jur, căci dacă aduci vorba despre ei, ți se spune fără ezitare în grai, pentru oamenii aceștia merită să-ți ridici pălăria în dreptul lor și ochii celor care spun se umezesc de îndată, de emoție și îndreptățită mândrie.
Un loc binecuvântat şi de neuitat
Un sat frumos care rămâne în inima vrednicului nostru Patriarh, după ani și ani, pentru că de multe ori s-a întors cu gândul pe Ulița mare, alături de copiii satului, ascunzându-se măcar pentru o clipă pe Ulița grofului, Ulița coșării sau Ulița căminului, pentru a se despovăra de multele sarcini pe care le poartă. Acest binecuvântat loc, cu deal și luncă, cu văi bogate în fânețuri și păduri de stejar, ulm, frasin și salcâm, iar jos pe malurile apei cu plopi și salcie, numai bune pentru umbra copiilor la pescuit, rămân de neuitat.
Aici, pe malul apei, era un loc bun de joacă al copiilor, se făceau săbii din lemn de corn și alun și fluiere din lemn de salcie, cu brișca primită în dar de la moșii casei, care voiau să fie cât mai iscusiți în a transmite mai departe obiceiul sculpturii în lemn.
Copilul din Altarul bisericii de la Dobreşti
Și totuși, dincolo de toate acestea, cei șapte ani petrecuți în vatra casei au definit un om ales de Dumnezeu, pentru o misiune atât de mare că nu încape într-o viață și nici nu ajunge unui neam, o jertfă pentru Hristos Domnul pe care L-a iubit încă din copilărie, când dădea cu evlavie cădelnița preotului din sat la Sfântul Altar, și care, cunoscându-l cu mulți ani în urmă, mi-a mărturisit cu lacrimi pe obraz de multe ori că atunci când Părintele Patriarh era copil îi dădea cădelnița la Sfânta Liturghie, ca un crâsnic de-o viață. Tot el își punea mâinile pe față îmbujorat de fericire cum a slujit el cu Patriarhul Daniel. Este vorba de ieromonahul Ieronim Stoican, trecut la cele veșnice la Mănăstirea Luncanii de Sus.
Ca să aflăm cum era Preafericitul Părinte Patriarh în copilărie am lăsat pentru câteva zile toate treburile administrative și am plecat agale, pornind de la Timișoara spre Dobrești, cu un scurt popas în comuna Bara, unde am văzut școala de altădată, căminul, Primăria și bineînțeles biserica, care era așa de frumoasă, cu haine noi, cu un mic paraclis la intrarea în sat și cu un preot harnic și smerit, Cristian Cărăbaș, mulțumit cu misiunea pe care i-a dat-o Dumnezeu în aceste locuri, cu o parohie - Bara și trei filii - Lăpușnic, Spata și Rădmănești.
Când am ajuns la Dobrești, ne-am oprit sus în deal la cruce și am văzut printre razele de soare, de care se bucurau roiurile de fluturi, umbra celui care, odată, era copil aici și fugea cu vitele de pe-un vârf de deal pe altul cu ceilalți copii din sat, cu o carte sub braț și cu ochii spre cer, vorbind cu Dumnezeu printre atâtea rugăciuni și cu dorința fermă de a fi preot, pentru că toți cei pe care i-am întâlnit spuneau cu lacrimi în ochi: „A fost un copil care nu s-a abătut niciodată de la dorința lui de a fi preot, indiferent de ce ziceau unii și alții, ... «eu preot mă voi face dacă mă ajută Dumnezeu...»” și a fost să fie de la Cel de Sus, cu mult mai mult.
Și ce frumos este să intri în sat și să fii întâmpinat de crucea dedicată eroilor căzuți la datorie pentru țară și neamul românesc, chiar lângă indicatorul rural ce te anunță că ești în Dobrești! Aici, pe cruce, sunt trecuți doi unchi ai Patriarhului nostru, Ioan și Gheorghe Brancu, căzuți la datorie în Al Doilea Război Mondial, pe frontul din Rusia în anul 1943... Ce familie!, a semănat eroi în glie și a născut spice vrednice de mântuire pentru neamul românesc! Cum să nu fii uimit, pentru că, la doar câțiva metri, prin grija Părintelui Patriarh se înalță ca o cruce de pe pământ la cer o altă urmă de istorie, de recunoștină și de jerftă pentru Hristos, Mănăstirea Dobrești, închinată Sfintei Cuvioase Paraschiva, așa cum zicem noi în Banat, Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul și Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. O mănăstire ca o maică ce-și strânge fiii satului din toată lumea, nu pentru că i-ar vrea acasă, că e mai greu, ci pentru că le poartă numele în Sfintele Liturghii din zi sau din noapte. Așa am găsit pe scările mănăstirii o familie de prin aceste locuri venită din Spania, cu ai lor copii, ce la ceas de seară au vrut să se închine în biserica mănăstirii și când i-am întrebat de unde sunt și de ce au venit, mi-au răspuns cu atâta emoție în glas: „Ne cheamă pămânul din care ne-am născut și vrem să-i învățăm și pe copiii noștri ce înseamnă acasă, aici ne cunosc și greierii, și florile, și iarba, și tot ce se vede, pentru că avem aceeași rădăcină... Iar mănăstirea ne face să credem că satul va dăinui peste timp”.
„Dacă nu era Patriarhul nostru, satul acesta ar fi dispărut”
Starețul mănăstirii, preacuviosul părinte Matei Buliga, e simplu în atitudine, dar cu atâta har ca și locurile, curat și smerit că nu te-ai putea supăra pe el pentru nimic în lume, cu o voce blândă, cu o privire senină și o nespusă bunăvoință, un călugăr de vocație, desprins din vechile cronici monahale, ce se jertfește pentru finalizarea lucrărilor, ne-a preluat și ne-a ajutat să pășim exact pe urmele Părintelui Patriarh, de la locul din dealul viei, unde se juca sub scoruș, până la casa părintească, unde citea și scria primele litere din alfabet, au cum zicea un sătean... „Părintele Patriarh a știut să scrie și să citească înainte de a merge la școală și pentru că tatăl lui era învățător, dar... i-o plăcut cartea și gata... ăsta e adevărul...”.
Pe locul unde s-a zidit Mănăstirea Dobrești, în urmă cu peste 70 de ani, se jucau copiii satului și printre ei era cel pe care Dumnezeu îl alesese deja să fie omul providențial pentru neamul românesc, cel care avea să ridice o catedrală spre nemurire și o mănăstire spre neuitare.
Un sătean foarte mândru de mănăstire și mai ales de Părintele Patriarh, Gheorghe Dănilă, ne-a relatat că un bătrân din sat pe vremea copilăriei sale, adică în urmă cu 70 de ani, stătea jos în vale și zicea: „Nu uitați ce vă spun, dragi săteni, acolo, sus pe deal, se va ridica o mănăstire într-o zi”. Timpul a trecut și a avut dreptate.
Dacă l-am pomenit pe acest om din sat nu putem trece cu vederea cele câteva remarci pline de entuziasm și emoție pe care ni le-a transmis cu atâta voioșie că nu-l mai puteam opri, mai ales când spunea: „Dacă nu era Patriarhul nostru, satul acesta ar fi dispărut, că s-au dus tinerii la oraș și nu mai vin, dar acum satul va dăinui mulți ani că avem sfânta mănăstire. Atât de mult îl iubim pe Părintele Patriarh ca pe copilul nostru din familie, e plină casa de poze cu el, nu mai spun că nu scăpăm televizorul să-l vedem, e o mare onoare ce ne-a făcut nouă Dumnezeu. De copil iubea cartea și biserica, fugea prin grădină să ajungă la slujbe, deși era interzis în vremea comunismului, nu a ținut cont, mai mult de atât, crâsnicul din sat nu voia să-l învețe să bată clopotele, numai dacă mergea acasă să-i spargă lemnele și a făcut-o și pe asta, voia să știe tot ce e legat de biserică. Când venea de la facultate, ne ținea câte o predică de vorbeam multe zile după aceea, era foarte bine pregătit. Se mai contrazicea cu cei de la alte culte pe teme din Biblie, le arăta adevărata credință și de multe ori aceștia erau foarte uimiți de cele ce spunea, chiar îl îndrăgeau că știe cuvântul lui Dumnezeu. De sărbătoarea Crăciunului mergea cu noi prin sat cu pițărăii, la șase dimineața și, deși nu primeam mare lucru, doar mere și nuci, iar colaci doar de la cei mai bogați, iar de bani nici nu era vorba, era o mare bucurie să vestim Nașterea lui Hristos. Am avut un sat mare, cu 126 de case pe atunci, erau aproape 600 de oameni, iar bunicul Patriarhului, Moș Brancu, era un om înstărit în sat, a fost șpan, adică administrator, avea peste 60 ha de teren și cei mai tari armăsari, ca atunci când venea de la târgul de la Balinț...”
„Un mare râvnitor pentru Biserica lui Hristos și pentru neamul românesc”
Spre surprinderea noastră, am avut și o altă bucurie, ne-am întâlnit cu fratele mai mare al Părintelui Patriarh, cu unul dintre cei mai mari gospodari din Dobrești, Gheorghe Ciobotea, care, la cei 80 de ani ai săi, împreună cu frumoasa lui familie, cultivă peste 35 ha de teren, cu cinci tractoare, și au peste 500 de oi, oameni de toată cinstea. Și ce frumos ne-a zis: „Chiar dacă avem atâta de lucru, noi nu pierdem legătura cu Biserica, că așa ne-au învățat părinții, să fim oameni corecți, să lucrăm cinstit, că numai așa te poți bucura de darurile venite de la Dumnezeu. Eu am ajuns la vârsta aceasta și nu am știut viața altfel, decât muncind, și acum pot spune că am tot ce-mi trebuie, nu-mi lipsește nimic”.
Și dacă tot l-am prins la vorbă, nu am putut să plecăm fără a-l întreba câte ceva din anii copilăriei și atât a fost, că i s-au umplut ochii de lacrimi când a început să vorbească de fratele mai mic, adică de Părintele Patriarh: „Noi suntem trei frați, doi băieți și o fată. Și eu eram cel mai mare și trebuia să am grijă de ceilalți, dar pe fratele mai mic, Părintele Patriarh, îl iubeam cel mai mult, că el era cel mai mic, toți eram cu ochii după el. După ce a plecat din sat la liceu, eu îl duceam cu tractorul până la gară, la Cliciova, că nu erau alte mijloace de transport și nici pe jos nu îl lăsam, că era frig și departe, și așa bucuros eram că face școală, că vedeam pe el cât e de fericit, că-i plăcea cartea. Eu am rămas acasă, doar cu școala din zonă, că mie mi-a plăcut agricultura și aveam mult pământ și era păcat să-l lăsăm așa să-l umple spinii, așa că nu am lăsat averea lui Moș Brancu, bunicul nostru, să se piardă”.
În cele din urmă, domnul Gheorghe Ciobotea ne-a mărturisit că este tare mândru de frații lui și mai ales de Părintele Patriarh, care a reușit ceva ce nimeni nu și-a închipuit vreodată din neamul lor, să zidească o catedrală a României și o mănăstire a Dobreștiului, și i s-au umplut ochii din nou de lacrimi... „Cât se vor bucura părinții noștri sus, în cer!”
Învăţătorul Alexie, mândru de realizările fiului său
Nu am fi putut spune că materialul nostru ar fi fost deplin dacă nu am fi stat de vorbă și cu sora Părintelui Patriarh, doamna Florica Vișan, o distinsă profesoară de limba română. Întorcându-se la anii copilăriei, ne-a spus cu atâta bucurie ce vremuri minunate a trăit la Dobrești, cu frații ei în vatra satului, în locul unde toate aveau viață. „Acolo am învățat să iubim animalele, să ne jucăm pe câmp fără griji și să fim atenți doar la glasul mamei, care ne chema în casă. De aceea, aș putea zice că cel mai fericit om este acela care s-a născut la țară, pentru că acolo întâlnește tot universul lui Dumnezeu. Acolo, vezi viața așa cum ar trebui să fie. Mama era foarte credincioasă și nu lipsea duminica și în sărbători de la biserică pentru nimic în lume. Dacă observa că cineva din sat lipsește, ea credea că i s-a întâmplat ceva de nu a venit la slujbă. Fiind fată, mă ținea mereu aproape să o mai ajut la treburile casei și atunci când plecam la liceu, mereu îmi spunea: «Se duce mâna mea dreaptă...» și eu nu știam cum să o răsplătesc când auzeam atâta apreciere.
Fratele mai mic, Părintele Patriarh, era un elev de nota 10 peste tot, la toate școlile pe unde a trecut, la școala primară din Dobrești, apoi la cea gimnazială din Lăpușnic, apoi la liceele din Buziaș și din Lugoj, la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, la doctorat și la toate studiile postuniversitare, din țară și din străinătate, el avea note foarte bune, o bucurie pentru tata, mai ales că el era învățător și nu știa cum să-și mai ascundă mândria de dascăl că are un băiat de nota 10 în familie. Tata îl asculta când venea din străinătate, dorea mereu să-i povestească ce a văzut pe acolo și cum sunt profesorii și cum se face școala... iar fratele fie scria câte o scrisoare, fie povestea, cu atâtea detalii, cu seriozitate, radiografia orașele și universitățile și era tare fericit când vreun profesor de acolo îi aprecia lucrarea sau proiectele la care lucra. Nu mai spun că era așa de pasionat de istorie și de figura Sfântului Voievod Ștefan cel Mare cum a luptat pentru apărarea credinței, cum a construit atâtea biserici și mănăstiri și mereu ne rostea strofe întregi din piesa Apus de Soare, de Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Iubea limba latină, știa zeci de proverbe pe care nu le-a uitat nici astăzi și le mai amintește uneori generațiilor tinere, fie pentru a întări o glumă, fie spre a le spune un mare adevăr.
Dar aș mai spune ceva, nu s-a depărtat nici o clipă de rugăciune și de Dumnezeu, fie în anii copilăriei, fie în cei ai studenției și aici mi-am adus aminte o întâmplare când s-a dus mama la Sibiu la facultate și nu știa cum să-l caute și a intrat în paraclis și l-a găsit la rugăciune și a venit acasă tare mulțumită de el. Mama a fost mereu cu credința și tata cu învățătura, nici că ne mai trebuia altceva... și așa ne-au crescut și pe noi.
Pentru mine a fost și a rămas cel mai important sprijin și sfătuitor, nu iau decizii fără a mă consulta cu fratele meu, nu doar pentru că este ierarh, ci pentru că îmi dă întotdeauna cele mai bune sfaturi, iar dacă ai înțeles acest lucru, faci ascultare pentru că vezi ajutorul lui Dumnezeu în povața lui”. Întrebată fiind cum l-ar defini pe Părintele Patriarh într-o frază, a zis fără echivoc: „Un mare râvnitor pentru Biserica lui Hristos și pentru neamul românesc!”.
Cum să încheiem acest material fără să ne oprim la ierarhul locului pentru a primi cuvenita binecuvântare? L-am rugat pe Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, să ne spună câteva cuvinte despre Părintele nostru Patriarh: „E bine de știut că aleasa casă în care a văzut lumina zilei pruncul Ilie, viitorul Patriarh al României, se afla între cele două făclii de înțelepciune și credință, Biserica și Școala. Cu mâna dreaptă mai întâi credincioasa, maica sa, l-a învățat să-și facă semnul crucii și mai apoi tatăl Preafericirii Sale, învățător al satului, i-a pus în aceeași mână condeiul, învățându-l să scrie cel mai dulce cuvânt, mamă. Iată, între ce luminători de credință și înțelepciune a crescut actualul Patriarh Daniel al României!
Am aflat multe din viața familiei Părintelui Patriarh, bănuiesc că toate acestea vor fi așezate în paginile istoriei Bisericii noastre, însă aș vrea să spun că la unul dintre hramurile Mănăstirii Dobrești, de Sfânta Parascheva, în sala unde era organizată agapa hramului, a venit un om din sat să o salute pe sora Părintelui Patriarh și mi-a zis cu lacrimi în ochi: «Părinte Mitropolit, eu mâncam pâine doar atunci când mama Părintelui Patriarh venea la școală și împărțea la toți copiii... De aceea, eu cred că Părintele Patriarh a rămas din pruncie frate cu condeiul pus de tatăl său în mână și cu credința semănată în inimă de maica sa»”.
După toate cele relatate, nu ne rămâne decât să-i mulțumim lui Dumnezeu că în Anul omagial al pastorației familiei creștine, prin familia Părintelui Patriarh avem un model de familie creștină autentică, cu aceleași drumuri precum cele găsite în viețile Sfinților Părinți ai Bisericii noastre, spre Şcoală și Biserică, cu iubire jertfelnică pentru Hristos și Maica Domnului, coordonate esențiale ale vieții fiecărui om, care dorește să-și găsească un reper mântuitor în pelerinajul de pe pământ la cer.
.jpg)
