Un loc de adoptat bunici

În Căminul pentru persoane vârstnice „Academician Nicolae Cajal”, aparținând de Primăria Municipiului București, își duc traiul în jur de 80 de seniori. Căminul a fost înființat în 2012 într-o clădire care a aparținut până în 2011 Spitalului „Caritas”. Dintr-un dialog purtat cu Cerasela Maria Măciucă, directoarea centrului, care s-a ocupat de organizarea acestuia, am aflat lucruri interesante despre modul în care oamenii care trăiesc acolo sunt ajutați să aibă o viață cât mai bună. 

Respectul și demnitatea umană sunt două dintre valorile după care Cerasela Maria Măciucă se ghidează în coordonarea căminului, iar aceasta se traduce prin programele implementate: terapii ocupaționale, acti­vi­tăți de recuperare medicală și întreținere a condiției fizice, ședințe de psihoterapie, activități culturale, o strânsă legătură cu rudele vârstnicilor și voluntarii care găsesc aici un loc unde să adopte un bunic.

Căminul este organizat pe secții, după structura unui spital: persoane independente, semidependente și dependente (care nu se pot deplasa singure). Holurile fiecăruia dintre cele patru etaje și de la parter au pereții tapetați cu peisaje din natură care aduc bună dispoziție seniorilor și care, în plus, permit igienizarea rapidă. Camerele persoanelor independente arată precum cele de hotel, beneficiarii având voie să aducă și câteva lucruri de acasă, inclusiv piese mici de mobilier, dar cât să nu aglomereze spațiul. Cei dependenți sunt așezați câte doi sau trei în camere, fiind reuniți după compati­bilități.

Activități pentru trup și suflet

„Persoanele care și-au ales să vină singure aici sunt cele mai liniștite și mulțumite. În istoria serviciilor sociale pentru vârstnici am observat că există trei stadii: generația pentru care veneau doar copiii cu ideea de a aduce părinții în cămin și le alegeau ei căminul, generația care venea împreună cu copiii să aleagă căminul, iar acum am ajuns la generația de părinți care doresc ei să vină la cămin, pe care și-l aleg singuri”, spune Cerasela Maria Măciucă.

Persoanele aflate în acest cămin își petrec timpul într-un mod care ține cont de toate aspectele vieții și ale vârstei. „Încercăm să facem tot ce putem pentru oamenii de aici, să-i stimulăm din toate punctele de vedere, să se simtă ca într-o familie mai mare. Cei sănătoși, indepen­denți, au libertate de a merge oriunde, pot ieși de aici, cu acordul medicului, firește. Oricum, nu stau doar în pat, fac mereu ceva, nu se plictisesc niciodată. Avem o sală a calculatoarelor, i-am familiarizat cu internetul, i-am învățat să discute cu copiii folosind camera video. Avem o sală pentru terapie ocupa­țională și de ergoterapie, unde ei vin cu amintirile de acasă, îi ajutăm să nu-și uite trecutul, să se țină legați de familie, dar, în același timp, să aibă un prezent al lor. Ei au un plan de activități pe o săptămână sau pentru două săptămâni. Își aleg singuri activitatea dorită pentru ­ziua respectivă. Avem ziua filmului, activități cu psihoterapeutul, cu asistentul social. Avem o sală de kinetoterapie și recuperare pentru că exercițiile fizice sunt foarte importante pentru ei. Avem kinetoterapeut și fizioterapeut, dar ei vin și singuri să facă exerciții. Psihoterapeutul vine patru ore pe zi”, a subliniat directoarea căminului.

Interesante și binevenite sunt ministudioul radio și rețeaua internă creată prin care beneficiarii pot audia din când în când diverse programe, poezii recitate de voluntari și chiar concerte de colinde, așa cum s-a întâmplat la Crăciunul trecut, când ei erau prea obosiți de multele vizite pentru a se mai strânge în sala de întâlniri. „De sala radio a fost responsabilă până de curând doamna Ecaterina Udroiu, un om de cultură, era beneficiară a căminului nostru. Era foarte pasionată, ne spunea de la microfon «Bună dimineața!», anunța aniversările, citea poezii, toți vârstnicii noștri erau bucuroși s-o asculte. Din păcate, am pierdut-o...”, povestește cu regret Cerasela Maria Măciucă.

Aflăm că artistul Paul Surugiu-Fuego este foarte apropiat de vârst­nicii căminului și vine deseori să le cânte. Dar și alți artiști au în atenția lor beneficiarii căminului: Anastasia Lazariuc, Maria Dragomiroiu, Maria Buză și taraful, Maia Morgenstern și mulți alții. „Prin Teodora Marin de la Uniunea Zia­riștilor Profesio­niști din România (UZPR), au venit în legătură cu noi și au susținut programe dramatice actorii de la Teatrul Nostrum al instituției amintite. Cu toții vin în mod regulat, încântându-i pe cei care locuiesc aici. Doam­nele din Asociația «Lucky Marinescu», care la rândul lor sunt senioare, cântă pentru ei, se întâlnesc, povestesc. De la Universitatea Bioterra vin doi profesori care scriu versuri şi sunt invitați deseori la seratele de poezie, toată lumea ascultă poezii la un ceai. Și seniorii noștri recită deseori. Avem tot felul de parteneri pentru interacțiunile social-cul­tu­rale. Câteva școli, care desfă­șoa­ră programe intergenera­ționale, aduc elevii în cămin și astfel se creează schimburi interesante de idei și legături sufle­tești. Avem un proiect numit «Seniori pentru seniori», în cadrul căruia persoane vârstnice din afara căminului dezvoltă legături de prietenie cu beneficiarii noștri. Un caz interesant este al doamnei Dana-Irina Gîju care a înfiat pur și simplu o doamnă de aici, în care o vede pe bunica sa. O vizitează des, o ajută cu procurarea medicamentelor sau a altor bunuri, o duce la spital dacă are nevoie. Sunt oameni care, cunoscând acest cămin, rămân în legătură de suflet cu vârstnicii noștri, iar aceasta vine din dragostea lor umană”.

Academicianul Nicolae Cajal, un model peste timp

Cerasela Maria Măciucă, directoarea Căminului „Academician Nicolae Cajal”, este în paralel și președinta Asociației pentru persoanele vârstnice „Nicolae Cajal” și a Asociației Directorilor Institu­țiilor pentru Vârstnici (ADIV). Despre respectul față de personalitatea celui care poartă numele instituției povestește: „Felul în care am organizat acest cămin, de la zero, practic eu l-am fondat, este rezultatul expertizei și experienței mele căpătate de-a lungul timpului. Ne aflăm în fostul cartier evreiesc. Tatăl lui Nicolae Cajal a fost medic pediatru și a înființat Spitalul Caritas, ulterior numit «Nicolae Cajal». Cu acordul familiei, am preluat numele academicianului pentru căminul pe care l-am organizat aici. Despre această personalitate am citit foarte mult și, chiar dacă nu l-am cunoscut personal, e suficient că o cunosc pe fiica lui, doamna Irina Cajal, care aproape că m-a înfiat și pe care o consider un fel de mentor. Din discuțiile noastre mi-am dat seama ce suflet nobil a avut Nicolae Cajal: niciodată nu avea ușa închisă, primea pe oricine cu sufletul deschis. Asociația care-i poartă numele am fondat-o pentru cercetarea în domeniu, dar și pentru apărarea drepturilor seniorilor, întrucât știm foarte bine că abuzurile față de bătrâni există în continuare, nu sunt legi pentru asta, în Consti­tuția României nefiind stipulată protecția vârstnicului”.

Vocație, empatie, pregătire continuă

În CV-ul Ceraselei Maria Măciucă sunt repere care arată parcursul unui om care și-a dorit încă din copilărie să facă ceva frumos pentru semeni. „M-am gândit de multe ori dacă m-am născut așa sau felul meu de a fi a venit din educație sau din tot ceea ce mi-au dăruit bunicii prin felul lor de a fi. M-am născut în Moinești, județul Bacău, iar bunicii mei stăteau în Scorțeni. Bunicii m-au crescut așa cum se cresc copiii la țară. Nu ne lăsau pe noi, nepoatele, să muncim pământul, ne spuneau că avem obligația să învățăm. Dar erau exigenți cu ceea ce însemna să fim bune gospodine, aveam niște sarcini clare: curățenie, gătit, lucru de mână. Tot de acolo am învățat și ceea ce înseamnă să dăruiești și să iubești oamenii. ­Îna­inte, în sat familiile aveau mulți copii, de la cinci în sus. Bunicii m-au învă­țat să dăruiesc. Înainte de sărbători ne dădeau pachete și ne trimiteau la casele sărace cu tot ce aveau oamenii nevoie: ouă, carne, brânză, jumări...”, își amin­tește cea care azi are în grijă mai mulți bunici.

Cu studii universitare multiple - de la managementul în turism agricol la masterat în sociologie și managementul serviciilor de sănătate socială, doctorat în cadrul Facultății de Horticultură a Uni­versității de Știinte Agronomice și Medicină Veterinară din Bucu­rești, până la formări și studii postuniversitare în alte domenii, Ce­rasela Maria Măciucă se simte îm­plinită prin ceea ce face astăzi. „Când am plecat în viață, iubind natura, m-am gândit să mă îndrept spre un domeniu ca agroturismul, așa că am absolvit o facultate de management agroturistic. Eram convinsă că voi coordona cea mai frumoasă pensiune din țară. Lucrurile nu s-au întâmplat așa, pentru că după ce am terminat facultatea am rămas în universitate pe un post de preparator și am făcut doctoratul în cadrul Agronomiei, gândindu-mă că voi fi cadru didactic universitar. Dar cum eram voluntar prin centrele reziden­țiale pentru persoanele vârstnice, în 2004 am primit întrebarea dacă n-aș vrea să lucrez în Direcția de Protecție a Copilului Ilfov și m-am îndreptat spre acest domeniu al asistenței sociale. Ulterior, am condus Complexul de servicii socio-medicale al municipiului București, iar din 2012 conduc acest cămin. N-am abandonat de tot predarea, am devenit formator în servicii și asistență socială, considerând că, după 24 de ani de experiență, pot forma oamenii și din practica și experiența mea, nu doar din teorie”.

Legătura cu Dumnezeu

Icoanele din biroul doamnei ­directoare sunt așezate din evlavie reală, iar credința sa se răsfrânge benefic și asupra bătrânilor pe care îi are în grijă: „Spovedania este un lucru foarte important în viața noastră, iar persoanele în vârstă au nevoie, ca noi toți, să-și descarce anumite poveri sufletești și să țină legătura cu Dumnezeu. La această vârstă este chiar mai important. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut la înființarea centrului a fost să aduc un preot, prin urmare părintele Tudor Ciocan, care este preot misionar, are grijă de partea duhovnicească a oamenilor din cămin”.

Legislație împovărătoare

Provocările și greutățile pe care le are de întâmpinat sunt general valabile pentru întregul sistem al serviciilor de asistență socială și medicală dedicate seniorilor din România. Cerasela Maria Măciucă subliniază câteva dintre acestea: „În legătură cu personalul angajat, avem un normativ pe care trebuie să-l respectăm în funcție de gradul de dependență al seniorilor, numai că aceste normative nu corespund niciodată cu realitatea, iar noi ar trebui mereu să ne adaptăm. Să ținem cont că foarte curând vom lucra chiar și cu roboții, cu inteli­gența artificială, cu multe metode la care trebuie să ne adaptăm. Eu consider că fiecare centru ar trebui să-și stabilească numărul de anga­jați în concordanță cu nevoia din centrul respectiv. Statul ar trebui să fie un pic mai tolerant. Colegii mei din privat au mari probleme din acest punct de vedere. Dar eu știu din experiența de aici că sunt momente când trebuie să lucrezi doar cu ora cu anumiți specialiști. E o altă discuție despre resursa umană care lipsește și că infirmierele de calitate sunt greu de găsit”.

Directoarea Căminului pentru persoane vârstnice „Academician Nicolae Cajal” din București și-a exprimat, în finalul dialogului, îngrijorarea privind presiunea exercitată asupra centrelor dedicate bătrânilor: „Există în nomenclatorul Ministerului Muncii 71 de tipuri de servicii sociale pe care poți să le acreditezi, iar în toată țara sunt licențiate 776 de centre pentru vârstnici, dintre care doar 119 sunt ale statului. Erau și mai multe private, dar unele s-au desființat în ultima vreme pentru că modificarea legislativă a fost în defavoarea lor. În afară de controalele rigide, sunt tot felul de cerințe, unele imposibil de implementat în timpul impus. Există obligația de asigurare ISU până în 31 decembrie 2024, în caz contrar, căminul este închis, dar nu ai cum să iei la timp autorizația respectivă când ai foarte multe lucruri de făcut pentru a o obține, începând cu proiectul, care necesită angajarea unor oameni acre­ditați în domeniu să le facă, și continuând cu o investiție financiară extrem de mare. De exemplu, unii trebuie să mai construiască o scară exterioară pe clădire, alții trebuie să monteze sisteme antifum în plafoane, iar toate acestea costă. Iar când vine vorba de inspecția socială, încă suntem în acel cerc vicios în care majoritatea funcționa­rilor nu sunt bine pregă­tiți, mulți fiind angajați din alte considerente decât profesionale, fie fără instruirea necesară, iar de empatie nici nu mai discutăm! Temerea mea este că oamenii foarte buni din domeniu vor renunța la centrele lor, le vor desființa, pentru că nu vor face față acestor presiuni. Cu toții ne întrebăm de ce statul face aceste presiuni, pentru că toată lumea are de pierdut dacă privații își închid centrele din cauza legislației foarte împovărătoare”.