Un vis împlinit și gura de rai a schitului de la Moieciu

În gura de rai de la Moieciu de Jos, jud. Braşov, în aerul ozonat al muntelui, o siluetă elegantă din lemn te-ntâmpină precum o mireasă a lui Hristos. Acesta a fost primul sentiment pe care l-am trăit când am ajuns la Schitul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din localitate. Dar dincolo de încântarea privirii a urmat o întâlnire de suflet cu o minune de om, care a strălucit pe toate meridianele lumii. Actrița Leni Pințea Homeag, căci despre ea este vorba, este ctitorul acestui așezământ de închinare, de sfințenie și de lumină întru Hristos.

Pe vatra casei sale părin­tești, actrița a ales să înal­țe acest minunat lă­caș de rugăciune, unde creștinii de pretutindeni Îl caută pe Dumnezeu, primenindu-și sufletele cu credință, nădejde și dragoste.

Trepte spre cer făurite de meșteri maramureșeni

Acolo, pe tărâmul luminat de har, în locul scăldat în lumina soarelui, domnește o tăcere sfântă. Bisericuța de lemn, pe care picură frânturi de cer, amplifică frumusețea acelui loc dintre munți. Lăcașul din lemn de brad, luminos, străpunge cerul, privit dintr-un unghi anume. Când văd astfel de biserici, nu pot să nu mă gândesc la mirosul de brad care a învăluit fiecare clipă a meșterilor de la Bârsana, care dincolo de frumu­sețea muncii lor simt taina lemnului și dau viață bisericilor ce le înalță. Bisericuța din lemn, respectând canoanele unui astfel de așezământ, este totuși atipică, turnul având formă pătrată, prevăzut apoi cu un parapet cu vârf ascuţit, prelungind parcă toate coamele munților. În interiorul acesteia, un minunat clopot de bronz încântă privirile cele mai exigente. Meșterii maramureșeni sunt vestiți pentru măiestria lor și pentru modul în care modelează lemnul, iar când exteriorul prinde contur, un acoperiș din șindrilă sporește farmecul așezământului cu miros de rășină. Printre ferestrele asemenea caselor de țară străbate splendoarea neclintită şi totuşi atât de plină de viaţă a îngerilor. Intrând în biserică, aceleași seve de brad, întrepătrunse de note discrete de smirnă și tămâie, continuă registrul dăltuit în lemn. În interiorul bisericii te întâmpină același decor: ușile împărătești, dantelate în delicate motive florale, iconostasul și jilţul arhieresc, cât și strănile care mărginesc încăperea, totul este sculptat în lemn de cireș, iar razele stacojii, albastre şi purpurii pătrund prin ferestrele de la Răsărit, proiectându-se pe podele. Așa se simte pacea din biserica schitului de la Moieciu de Jos, iar când vine vremea slujbelor, pe lângă toaca ce cheamă creștinii la biserică, un dumnezeiesc dangăt de clopot vestește vremea rugăciunii. Și pentru că am avut curiozitatea să văd locul care generează acest mi­nunat sentiment de chemare la întâlnirea cu Dumnezeu, am ajuns lângă un frumos clopot de bronz, pe care stă scris: „Hramul bisericii - Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Ctitor - Leni Pinţea Homeag. Anul Domnului 2006. În memoria părinţilor Nicolae şi Maria Pinţea. Veniţi să ne închinăm”.

A dat o casă veche boierească pe o bisericuță din lemn de brad

Nu-mi este greu să găsesc sensul acestui drum, pentru că cea care a ctitorit schitul de la Moieciu de Jos a lăsat în urmă, la Craiova, o iubire de-o viață, o iubire statornică: scena. Eu am avut bucuria să gust din crâmpeie de gând depănate de Doam­na Leni, lângă o cafea aburindă, în primitoarea casă boierească din inima Băniei, deslușind în taină chemarea către rugăciune și drumul fără întoarcere către Dumnezeu. Cu ani în urmă, o așteptam între două turnee de pe cine știe ce meridiane ale lumii, iar la întoarcere gustam împreună din prea plinul bucuriei împlinite. La vremea aceea erau doar căutări. Astăzi am regăsit-o împlinită, în fața unei jertfe desă­vârșite, iar darul ei pentru Dumnezeu este acest schit pe pământul casei părin­tești.

Despre actriţa Leni Pinţea Homeag s-au scris râuri de cronici, iar cine vorbeşte despre Teatrul Naţional din Craiova nu poate să nu-i asocieze numele, pentru că arta îşi are rigorile ei, dar, mai presus de toate, îşi are statornicia ei. De-a lungul anilor a jucat pe 80 dintre cele mai mari scene ale lumii, iar cu Phaedra a avut 180 de reprezentaţii, acest rol fiind apogeul carierei teatrale a actriţei. Când porţile teatrului s-au închis, Leni a ales să-L caute pe Dumnezeu. Și-a vândut casa aceea imensă și a plecat la Moieciu, cu hotărârea fermă ca din banii obținuți pe casă să înalțe o biserică pe pământul natal, într-o mirifică oază de lumină şi verdeaţă. Despre traiectul acestui drum deloc ușor, actrița vorbește adesea, întotdeauna însă umezeala ochilor îi trădează emoția.

Aici te întâlnești cu Dumnezeu într-un decor de rai

Anii au trecut. Dacă în 2006 se sfințea piatra de temelie, la numai câțiva ani, în 2010, în zi de praznic al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, săvârşea târnosirea lăcaşului sfânt, alături de un evlavios sobor de preoţi şi diaconi. Credincioşii din tot ținutul Branului, dar şi mai de departe, au venit să primească binecuvântarea cerească a slujbei de sfințire şi să se primenească de harul ce picura din ceruri peste pomii în floare. În hrisovul de sfințire a bisericii se scrie, printre altele: „Biserica este construită din lemn, pe fundaţie de beton, în formă de navă, cu un turn ridicat pe pronaos. Pentru ridicarea ei s-a ostenit Doamna Leni Pinţea Homeag, întru pomenirea veşnică a părinţilor ei, Nicolae şi Maria”. Începând din acea zi, oamenii locului vin cu mic, cu mare la slujbele mănăstirești, care emană pace și liniște. La schitul de la Moieciu de Jos, frumusețea este la ea acasă în orice anotimp. Aici te întâlnești cu Dumnezeu într-un decor de rai și asta sporește frumusețea locului. Totul pare coborât din Ceruri, precum povestește însăși Doamna Leni: „Indiferent de locul din care privești, totul pare pogorât din cer. Cât eram de fericită! Se întâmpla adesea ca răsăritul de soare să mă găsească privind spre cer în același timp în care priveam prin sufletul meu. Așa simțeam că-mi veghez mai bine fericirea şi fiecare zori de zi erau zorii unei bucurii. De-acum, fiecare zi începea prin contemplarea tainică a bisericii. Îmi umpleam ochii cu frumuseţea ei şi mulţumeam Cerului că m-a făcut să preţuiesc viaţa mea retrasă. Dar clipa aceasta era sigură, nu se putea atinge nimeni de ea. Stăteam şi mă minunam de realizările mele: biserica şi noua mea casă, iar prezentul nu mai avea nici o însemnătate. Acest crâmpei de timp am să-l păstrez ca pe ceva sfânt”.

Acest crâmpei de timp s-a întrupat de-acum în veșnicie, o veșnicie născută din duhul monastic, întregit de casa-muzeu, care este un adevărat altar, în care plutește un suav miros de smirnă și tămâie.

Încerc să cuprind cu privirea acest colț de rai, conturat după vrerea lui Dumnezeu, dar amintirile mă cople­șesc și îmi promit că într-o zi mă voi întoarce aici, pentru a deschide cufărul cu bucurii și tristeți ale omului Leni Pințea Homeag. Viața sa își urmează cursul firesc, dar eu știu că multe au mai rămas nespuse, motiv pentru care cu siguranță mă voi întoarce aici.