Nimic nu mărturiseşte parcă mai convingător despre taină decât varul unei vechi biserici româneşti. El conservă în limpezimea lui o respirare, o clipă de veşnicie, pe care noi, fiinţe trecătoare prin această lume, o plinim prin propriile noastre mirări. Biserica din satul Bălteni, comuna Periş, Protopopiatul Ilfov Nord, din Arhiepiscopia Bucureştilor, ne propune o emoţionantă meditaţie despre adâncimea... albului. Ochiul nu se simte văduvit de lipsa frescei, ci, dimpotrivă, descoperă în var câtă frumuseţe este întrupată în nevăzut.
Nu bănuiam în momentul în care am pornit la drum că vom descoperi la numai câţiva kilometri de Bucureşti, spre Periş, un fel anume de tăcere. O ocniţă a timpului în care ţărâna, apa, cărămida, verdele vechiului Codru al Vlăsiei, istoria, legenda şi credinţa ortodoxă „au prins“ chip unic de taină, adânc imprimat în albul tulburător al bisericii fostei mănăstiri din satul Bălteni, ce te lasă fără respiraţie, făcându-te să repeţi, mirat şi obsesiv, cu fiecare pas, cu fiecare mirare: „Doamne, Doamne, câtă frumuseţe!“
Istorie, legendă, credinţă şi jertfă
Tradiţia spune că biserica fostei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae“ din Bălteni a fost fondată de însuşi Radu Negru Vodă, în urma unui vis pe care l-a avut chiar pe acest loc, în mijlocul codrilor seculari ai Vlăsiei, înainte de a purta o luptă cu tătarii care năvăliseră în Valahia. Legenda poartă pe aceeaşi limbă de pământ ivită în mijlocul lacului uneori pe Vlad Dracul, alteori pe Vlad Ţepeş, care şi-ar fi găsit sfârşitul aici, niciodată însă probat de istorie. Cert este că, până la 1626, când marele vornic Hrizea, pe vremea domniei lui Radu Mihnea Voievod, a ridicat actuala biserică din cărămidă aparentă, pe locul ei au fost arse alte două lăcaşuri din lemn de către tătari: pe la 1447-1448 şi pe la 1602, în timpul lui Simion Movilă.
Noua biserică, în plan trilobat, cu o turlă pe pronaos şi un exonartes supralărgit, asemănător Mănăstirii Tismana, este acoperită cu şindrilă şi nu a fost niciodată pictată, ci doar văruită. Singura pictură este impresionanta icoană a Sfântului Gheorghe omorând balaurul în faţa Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, de deasupra uşii de la intrare. Şi tot acolo este săpată pisania, din care aflăm numele ctitorului care, „de cât mi-au dat Dumnezeu... ridicat-am această sfântă rugă în slava şi în lauda lui Dumnezeu Celui slăvit...“
Tot afară, pe partea dreaptă a intrării, scrie cu roşu, în chirilică: „Aceste cuvinte au fost tălmăcite de mine însumi, meşterul Stoica, ca să se ştie de când am făcut jilţul la sfânta şi dumnezeiasca biserică...“
La 28 iulie 1642, vornicul Hrizea a închinat biserica Mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Athos, moment în care, împreună cu proprietăţile ei, a devenit metoc al Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti.
Zidurile bisericii, care au grosimi cuprinse între 80 cm şi 1,10 m, sunt sprijinite cu contraforţi masivi, care îi conferă aspect de cetate. Pridvorul deschis, cu arcade sprijinite pe 16 stâlpi fasonaţi, învăluie pronaosul pe trei sferturi din înălţimea lui, fiind, din acest punct de vedere, unicat în zonă. Cinci ferestre mici luminează bolţile.
Profunzimile şi taina albului
După ce „înotăm“ prin marea vegetală, care ascunde privirii biserica, şi ne minunăm de această cetate răsărită în mijlocul verde de clorofilă, păşim în interiorul lăcaşului ca în coaja unui ou uriaş, alb şi imaculat, în care icoanele vechi, obiectele de cult, mobilierul şi chiar noi înşine devenim parte a tainei ce întrupează viul, pentru a se preface în taină, precum fiecare zi, fiecare secundă din nemărginita săptămână a Creaţiei. Nicăieri altundeva albul nu poartă în carnea lui atâta înălţime, atâta adâncime şi atâta profunzime ca aici. Nicăieri albul nu este mai mărturisitor despre frumuseţe ca aici. Căci în chipul lui se deschide frumosul nevăzut al cerului, pe care doar inima îl poate cuprinde.
S-ar putea, vizitând această biserică, să descoperi cât de mult poţi afla tăcând şi cât de purtător de cruce este gândul.
Şi, în acest univers de var, catapeteasma de la 1800, pictată pe piele de capră, te poartă, de sus în jos, trecându-te prin crucea pe care stă pironit în cuie Mântuitorul Hristos, prin sfinţii martiri şi apostoli, spre o naştere din nou şi spre un botez, pregătindu-te să intri curăţat în Ierusalimul din inima ta.
În biserică există o icoană a Mântuitorului Hristos, dăruită la 24 octombrie 1856 de marele clucer Nichita. Însă cea mai veche icoană este cea a Adormirii Maicii Domnului, probabil, de la 1780, pictată pe lemn.
Biserica, icoană vie a vremurilor
Părintele Aurică Mihai este parohul Bisericii Bălteni de 33 de ani şi locuieşte aici, în casa parohială, „ca soldatul la datorie“, împreună cu soţia şi cele două fiice, în mijlocul celor 100 de familii pe care le păstoreşte. „Este minunat să slujesc Sfânta Liturghie aici. A fost vrerea lui Dumnezeu să vin şi să slujesc la Bălteni. Iubesc această biserică mai mult ca orice şi slujesc cu cea mai mare dragoste aici, fiind foarte apropiat de oameni. Sunt mândru că Dumnezeu m-a învrednicit cu această misiune. Satul este foarte vechi, de la 1447. Timp de 300 de ani nu s-a ştiut nimic despre acest loc, până a venit vornicul Hrizea. Această biserică este o icoană vie, care transmite faptul că noi trebuie să ne conservăm istoriile, valorile, aşa cum ne-au fost lăsate de moşii şi strămoşii noştri, de preoţii din vechime, care au pătimit pentru neamul românesc. Iară noi, cei de astăzi, trebuie să le urmăm lor în exemplu“, ne-a mărturisit părintele.
Nu poţi părăsi biserica de la Bălteni, monument istoric naţional, până ce nu mai întorci o privire spre albul ei, repetând încă o dată în inimă „Doamne, Doamne, câtă frumuseţe!“ Afară, verdele sănătos, curat şi viu al vegetaţiei te prinde în braţele lui, convingător şi plin de bucurie, precum cuvintele „soldatului“ Aurică Mihai, prezent la datorie în orice zi, în orice clipă, gata de luptă la chemarea Celui ce este Viaţă, Cuvânt, Început şi Mântuire...
