La marginea Iaşiului, în imediata apropiere a unei zone de triaj feroviar, se află Mănăstirea Vlădiceni, ca o inimă care hrăneşte lumea oamenilor şi lumea naturii, în acelaşi timp şi cu aceeaşi linişte rugândă. De o parte, dealurile împădurite, păsările şi florile firave, de altă parte fierul, rugina, marfa, munca grea. Te atrage, fireşte, partea în care Sfântul Ioan Teologul este ocrotitor.
O locomotivă ruginită stă abandonată pe o şină de cine ştie când, ca o ancoră simbolică a tragediei de demult, când o explozie masivă provocată în vechea gară Socola Roşie, ce adăpostea muniţii, a distrus şi mănăstirea din vecinătate. Era în 1918. În acea explozie au murit şi călugări, devenind astfel martiri, fiindcă moartea i-a prins rugându-se, dăruiţi total Dumnezeirii. În acea catastrofă a murit şi arhimandritul Theodosie Soroceanu, stareţul de atunci. În locul bisericii arse atunci, s-a mai ridicat abia în 1932 o biserică nouă, prin strădania călugărilor conduşi de arhimandritul Epifanie Demetrescu şi a câtorva călugări aduşi de la Muntele Athos. Dar se pare că, deşi renăscută din propria cenuşă, locului din Poiana Vlădicăi - cum îl numesc vechii cronicari - nu i-a fost dat să aibă parte de tihna rugăciunii prea mulţi ani la rând. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial a fost avariată din nou, iar marele cutremur din 1940 a făcut să aibă nevoie de ample lucrări de renovare.
N-au reuşit însă nici războiul, nici cutremurul ce au reuşit comuniştii prin decretul 410 din 1959, când au alungat toţi călugării de la Vlădiceni. Dacă în primul an a funcţionat ca biserică de mir pentru Parohia Tomeşti, după aceea, toată perioada comunistă sfântul lăcaş a devenit pur şi simplu depozit de materiale. S-a ruinat aproape complet. Chiliile au intrat în posesia unei gospodării de stat, astfel că vreme de mai bine de trei decenii nu s-au mai auzit sfinte slujbe şi rugăciuni în poiana de peste liniile ferate. În 1992, Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a iniţiat refacerea mănăstirii. S-a ridicat mai întâi un paraclis, iar în 1999 a fost sfinţită noua biserică de zid.
Biserica zveltă şi frumuseţile din ea
Când intri în biserica înaltă, ale cărei turle arată stilul moldovenesc al lăcaşului, privirea îţi este atrasă în partea stângă a naosului de o impresionantă icoană a Maicii Domnului. Admiraţia şi atracţia faţă de ea le traduci spontan prin plecăciuni mari, umplându-te de bucuria că vezi Sfintele Chipuri pictate atât de frumos. Părintele stareţ ne-a povestit pe scurt istoricul icoanei. A fost zugrăvită la Muntele Athos, la Schitul românesc Prodromu, şi a fost dăruită şi adusă pe cheltuiala credincioşilor Dan şi Elena Vasilescu, Gheorghe şi Elena Soficu, Gheorghe şi Maria Rusu bisericii care se ridicase în 1932.
Icoana are 2 metri înălţime şi, privind-o, simţi că eşti în preajma a ceva extraordinar de bun şi frumos. O prezenţă binefăcătoare te însoţeşte oricum în toată vremea cât te afli în biserica aceasta.
După 1959, când mănăstirea a fost desfiinţată, icoana a ajuns în Parohia Tomeşti, unde a stat până în 2010. În acel an, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei, prin bunăvoinţa parohului bisericii din Tomeşti, preotul Gheorghe Florea, icoana s-a întors la mănăstirea în care timp de 40 de ani a alinat credincioşii. "Nu credeam că o aşa icoană veche şi valoroasă ne va mai fi restituită, dar părintele de la Tomeşti a avut bunăvoinţa aceasta şi ne-a dat-o", ne spune părintele stareţ Arsenie Butnaru. Icoana a fost apoi restaurată gratuit, ca dar adus Maicii Domnului, de profesoara Maria Nimirciag, din localitatea Vlădiceni.
O altă comoară a mănăstirii este Evanghelia tipărită la 1821, primită în dar odată cu icoana. Evanghelia este de mari dimensiuni şi ferecată în coperţi de alamă aurită. De altfel, pe una din coperţile Evangheliei se spune despre distrugătoarea explozie. Mai există la Mănăstirea Vlădiceni şi două racle, una cu părticele din moaştele Sfântului Ioan Evanghelistul (un deget), ale Sfântului Mucenic Mina şi ale Sfintei Muceniţe Chiriachi, iar cealaltă cu veşmânt de la Cuvioasa Parascheva. Acestea sunt venerate de pelerinii credincioşi care umplu în fiecare duminică biserica de la Vlădiceni.
Duhul părinţilor din vechime
Deşi m-am dus la această mănăstire dintr-un interes mai degrabă personal, având nevoie de o cazare pe timp ceva mai îndelungat, din pricina unui necaz în familie, am avut totuşi şi anumite aşteptări duhovniceşti, dar pe care încercam să mi le blochez singur, din prejudecata că în general se simte mai multă duhovnicie acolo unde sunt mai ales călugări bătrâni rugători, şi nu unde este o obşte tânără. Dumnezeu a avut grijă să mă convingă de contrariu încă o dată, dărâmându-mi preconcepţiile copilăreşti. Imediat ce am intrat în biserică am simţit acea pace adâncă, duhovnicească, pe care în general o găseşti în vetrele monahale vechi de sute de ani, cum sunt mănăstirile din Nordul Moldovei.
De altfel, mulţi dintre cei care au mers la Vlădiceni au avut o trăire deosebită. Este un loc special, ai zice că s-au adunat aici mulţi sihaştri şi îi bănuieşti a fi ascunşi după aripile Duhului, rugându-se în biserică odată cu tine, pelerin simplu şi neputincios, dăruindu-ţi şi ţie ceva din simţirea lor iubitoare de Dumnezeu.
I-am spus aceasta părintelui stareţ, cu mirare. "Aşa este, duhul părinţilor din vechime este prezent!", m-a încredinţat cu convingere. Apoi i-am împărtăşit ideea mea dacă nu cumva or fi şi niscaiva sfinte moaşte îngropate şi neştiute pe dealurile acelea. Mi-a spus că şi el crede asta şi, dacă vrea Dumnezeu, într-o zi vor fi descoperite.
Până atunci, este important să descoperim mereu alte şi alte locuri frumoase şi liniştitoare cum este aici, în Poiana Vlădicăi, această mănăstire în care frumuseţea icoanei Maicii Domnului te lasă mut de uimire.
Moaştele Sfântului Ioan cel Nou au trecut pe aici
În 1415, în zona actualei Mănăstiri Vlădiceni au fost aduse din Trapezund, de la Cetatea Albă, moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou, în drumul lor spre Suceava, unde se află şi astăzi. Moaştele au fost întâmpinate de domnitorul Alexandru cel Bun şi de mitropolitul Iosif Muşat, care era însoţit de episcopii de Roman şi Huşi. Arhimandritul Arsenie Butnaru, care este stareţul mănăstirii, face o deducţie absolut valabilă: "În mod sigur nu au venit cu moaştele aşa, în câmp, în pustietate, era o vatră monahală cunoscută aici, altfel nu le-ar fi adus". Foarte logic şi elementar. Cum era să vină un aşa alai cu sfintele moaşte, cu domnitorul şi înalte feţe bisericeşti, undeva, pe nişte dealuri pustii? Trebuie să fi fost aici, în Poiana Vlădicăi, măcar un schit.
