După ce săptămâna trecută am aflat cine au fost autorii şi când au fost scrise cărţile Sfintei Scripturi, astăzi, călătoria noastră prin Atlasul biblic ne trimite pe urmele părinţilor omenirii.
Unde a fost raiul?
„Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe“, aflăm în cartea Facerii 2, 10. Pentru localizarea cât mai exactă a locului în care Dumnezeu a ales să-i aşeze pe primii oameni,
autorul cărţii, Moise, ne dă şi alte indicii: „Numele unuia (dintre braţele râului - n.r.) era Fison; acesta înconjoară toată ţara Havila, în care se află aur, iar aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjoară tot ţinutul Etiopiei. Şi râul al treilea este Tigrul; acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul“ (Facere 2, 11-14).
Dacă în privinţa râurilor Tigru şi Eufrat nu sunt probleme de identificare, ele existând şi astăzi, legat de celelalte două, Gihon (ghîhôn) şi Fison (pîšôn), părerile cercetătorilor sunt împărţite, ei făcând trimiteri dintre cele mai variate, de la Nilul african până la Indusul asiatic.
Unii cercetători susţin şi ideea conform căreia potopul din timpul lui Noe ar fi schimbat caracteristicile geografice ale zonei, astfel că identificarea celor două râuri este îngreunată, dacă nu, chiar imposibilă.
Plecând însă de la cele două râuri cunoscute şi ţinând cont şi de unele descoperiri arheologice care atestă o foarte veche civilizaţie în zonă, cei mai mulţi acceptă ideea conform căreia fosta grădină a raiului, în care au locuit Adam şi Eva, se află pe teritoriul Irakului de astăzi.
Una dintre cele mai vechi civilizaţii
În urmă cu mii de ani, când nici nu se putea vorbi despre o civilizaţie europeană, în Mesopotamia, ţinutul „dintre fluvii“ strălucea o cultură aflată în plină perioadă de înflorire. În preajma anului 2.800 î. Hr., în ţinutul fertil dintre Tigru şi Eufrat trăiau sumerienii, părinţii uneia dintre cele mai vechi civilizaţii din lume. Deşi încă de pe atunci aici domnea o climă uscată şi foarte fierbinte, sumerienii produceau recolte bogate de cereale şi de fructe, datorită unui sistem complex de irigaţii.
După căderea civilizaţiei sumeriene, Mesopotamia a fost cucerită de asirieni, urmaţi în anul 1.500 î. Hr. de o nouă putere, babilonienii. Capitala statului lor era legendarul Babilon, situat la sud de actuala capitală a Irakului, Bagdad. Celebrele grădini suspendate ale Semiramidei au fost considerate în Antichitate drept una dintre cele 7 minuni ale lumii.
În anul 331 î. Hr., Mesopotamia făcea parte din imperiul creat de Alexandru cel Mare. Mai târziu, au făcut aici istorie arabii din dinastia abasizilor, conduşi de califul Harun al-Rashid. În secolul al VIII-lea ţara sa a devenit principalul centru al islamismului. În secolul al XIII-lea, invaziile mongole au pus capăt vechii civilizaţii mesopotamiene.
„Aurul negru“ şi sămânţa războiului
Comoara regiunii o constituie „aurul negru“. Datorită rezervelor imense de petrol, Irakul ar putea fi o ţară foarte bogată. Însă, războaiele şi anii de izolare internaţională au condus ţara la ruină, ultimele decenii din istoria Irakului înscriindu-se sub semnul vărsărilor de sânge.
După lovitura de stat din 1968, partidul Baas a preluat puterea în Irak, vicepreşedinte devenind Saddam Hussein al-Takriti. În 1979, acesta l-a condamnat pe preşedintele Hassan al-Bakr la arest la domiciliu, Hussein preluând astfel puterea. După numai un an, provoacă războiul cu Iranul, care a durat aproape 10 ani. După doi ani de la depunerea armelor, trupele sale au invadat Kuwaitul, micul emirat din Golful Persic. Trupele multinaţionale de intervenţie sub conducerea SUA au forţat Irakul să părăsească Kuwaitul în februarie 1991. Sute de mii de oameni şi-au pierdut viaţa în conflictele din zonă.
În 2003, dictatura sângeroasă a lui Saddam a luat sfârşit.
Conflictele în zonă însă nu sunt nici pe departe a fi încheiate. Mulţi şefi de state nu au fost convinşi să trimită trupe de stabilizare în Irak, iar atacurile şi atentatele adepţilor lui Hussein şi ale fundamentaliştilor islamici rămân în continuare la ordinea zilei.
▲
Când a fost creată lumea?
Înainte de toate, trebuie să precizăm că doctrina biblică nu trebuie confundată sau identificată cu vreo teorie ştiinţifică despre origini. Scopul doctrinei biblice, spre deosebire de scopul doctrinei cercetării ştiinţifice, este etic şi religios.
Un punct de pornire necesar pentru orice examinare a doctrinei este Evrei 11, 3: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu“. S-a încercat de-a lungul vremurilor să se facă speculaţii, mai mult sau mai puţin bazate pe cercetări ştiinţifice, realizându-se spre exemplu paralele între straturile geologice şi afirmaţii din cartea Facerii, luate în succesiunea lor cronologică. Dacă acceptăm ideea că Facerea, cap 1, are o structură literară şi nu se preocupă să furnizeze un tablou al succesiunilor cronologice, ci vrea doar să afirme că Dumnezeu a creat totul, aceste speculaţii şi ipoteze nu sunt necesare.
A fost ceva şi înainte de lumea aceasta
Sfântul Vasile cel Mare, în Omilii la Hexaemeron, vorbeşte despre crearea lumii, văzute şi nevăzute: „Dar, după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea, Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, câte depăşesc mintea noastră (...). Acestea umplu mintea lumea cea nevăzută, după cum învaţă Sfântul Aposol Pavel: «În El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii, fie puteri» fie oştile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.“.
▲
Cum vedeau alţii începutul lumii
Încă nu a fost găsit nici un mit care să se refere explicit la creaţia universului, iar miturile care se ocupă de organizarea universului şi a proceselor lui culturale, crearea omului şi originea civilizaţiei, sunt marcate de politeism şi de lupta zeităţilor pentru supremaţie:
Sumer şi Babilon
Printre textele literare sumeriene descoperite la începutul secolului al XX-lea la Nippur, în sudul Babilonului, a fost descoperit un text care descrie un loc numit Dilmun, un loc plăcut, în care nu erau cunoscute nici boala, nici moartea. La început nu avea apă curgătoare, dar Enki, zeul apelor, a poruncit zeului soarelui să remedieze situaţia. Mai târziu, babilonienii au adoptat numele şi ideea de Dilmun şi l-au numit „ţara celor vii“, locaşul unde trăiau nemuritorii lor. Pot fi observate anumite similarităţi între această idee sumeriană de paradis pământesc şi Edenul biblic. Se poate ca ambele relatări să se refere la un loc real, iar versiunea sumeriană să fi acumulat în cursul transmiterii o serie de adăugiri mitologice.
Egipt
Dintre mai multe aluzii la creaţie, una, datată cu aproximaţie în anul 2350 î. Hr., descrie actul zeului Atum care a creat zei pe un deal primordial aflat deasupra apelor Haosului. Atum, „care s-a creat pe sine“, a adus apoi ordine în lume şi, din adâncul întunecat, a stabilit locuri şi funcţii pentru celelalte zeităţi. Potrivit acestei versiuni, omenirea a fost creată din lacrimile unui zeu, pe nume Re, toţi oamenii find creaţi egali în ceea ce priveşte capacitatea de a se bucura şi necesităţile de bază ale vieţii.
Grecia
Pentru greci, în general, zeii cărora li se închinau nu au fost autorii creaţiei lumii, ci erau fiinţe create sau născute de zeităţi sau forţe vagi pe care le-au înlocuit. În Teogonia, Hesiod spune că la început a existat haosul, apoi pământul care, fiind fecundat de cer, a devenit marea mamă a tuturor. De fapt, în loc de crearea lumii se poate vorbi despre o creaţie autonomă, prin procreare din începuturi nedefinite.
De un interes deosebit este mitul lui Orfeu. În acest mit, marele creator este Phanes, care a ieşit dintr-un ou şi, după ce a creat universul şi oamenii din epoca de aur, s-a retras în obscuritate până când strănepotul său Zeus l-a înghiţit pe el şi toată creaţia lui şi după aceea a creat din nou lumea care există.
▲
Dicţionar
Aşa cum este de aşteptat de la o carte a cărei temă dominantă este păcatul omului şi mântuirea de păcat pe care o dă Dumnezeu prin harul Său, pentru a reda ideea de „păcat“, Biblia foloseşte o mare varietate de termeni, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.
În ebraică există patru rădăcini principale ale cuvântului. Majoritatea sensurilor în care sunt utilizate se referă la o abatere morală sau religioasă, în ceea ce-l priveşte pe om.
Principalul termen folosit pentru păcat în Noul Testament este hamartia. În greaca veche, termenul este folosit cu sensul de a nu lovi o ţintă sau de a lua un drum greşit. În Noul Testament, hamartia are sensul de delict concret, de încălcare a Legii lui Dumnezeu.
Definiţia păcatului, însă, nu trebuie derivată din termeni pe care îi foloseşte Scriptura pentru a descrie păcatul. Caracteristica principală a păcatului este aceea că el este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. (...) El este o încălcare a ceea ce este slava lui Dumnezeu şi de aceea este, în esenţa lui, o contrazicere a lui Dumnezeu. În episodul următor vom afla şi de ce păcatul primilor oameni este imputat întregii omeniri.
▲
Iconografie
Părinţii omenirii, protopărinţii, sunt deseori reprezentaţi în iconografia creştin-ortodoxă. Cronologic vorbind, din ziua a şasea a omenirii şi până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, Adam şi Eva sunt reprezentaţi iconografic în diverse ipostaze, conform „Erminiei bizantine“. Primul episod reprezentat este Crearea lui Adam: „Adam tânăr fără barbă, stând gol; şi «Părintele cel fără de început», înaintea lui cu lumină multă, ţinându-l cu stânga de mână, şi cu dreapta binecuvântându-l; şi împrejurul lui măguri şi dealuri cu copaci (şi pomi şi flori mirositoare) şi multe feluri de animale; şi deasupra cerul cu soarele şi luna.“. Urmează diverse scene ale Facerii, în care apare fie Adam singur, fie împreună cu Eva: Adam punând nume animalelor, Crearea Evei, Adam şi Eva călcând porunca, Izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai, Plângerile lui Adam şi a Evei, Adam lucrând pământul (şi Eva torcând), Naşterea lui Cain, Naşterea lui Abel, Adam şi Eva plângându-l pe Abel. Ca strămoş al neamului omenesc, Adam este înfăţişat ca un bătrân, cu barbă albă şi părul capului lung.
Apoi, în iconografia Noului Testament, Adam şi Eva sunt reprezentaţi în scena Coborârii lui Hristos la iad.
Adam se regăseşte şi în unele pilde ale Mântuitorului cum ar fi: Pilda drahmelor („...şi Hristos în mijlocul lor a cetelor îngereşti, pe scaun, cu o mână ţine pe Adam, şi cu cealaltă o hârtie care zice: «Bucuraţi-vă împreună cu Mine, că am găsit drahma ce pierdusem!»“) şi Pilda celui căzut între tâlhari. Apoi, Adam este reprezentat într-una din scenele care reprezintă cântările de laudă către Maica Domnului („Vrând să dea har...“ - Acatistul Bunei Vestiri, condacul XII). În cele din urmă, îl regăsim pe Adam în scena celei de-a doua veniri a Mântuitorului, ca fiind înaintea cetelor sfinţilor strămoşi, grăind dintr-o hârtie: „Slava strămoşilor, bucurie prealuminată!“ („Toată suflarea să laude pe Domnul...“).
În bisericile mari, Călcarea poruncii sau Izgonirea lui Adam şi Evei se reprezintă spre strana din dreapta.
