Secularizări în oglindă

Ne simţim confortabil arătând cu degetul către gradul de secularizare a Occidentului, în vreme ce în ţări precum România sau Polonia gradul de participare la slujbele Bisericii încă ne mângâie pesimismul generat de statisticile vest-europene. Dar este mersul la biserică singura variabilă a acestui fenomen social destul de încâlcit numit "secularizare"?

În Marea Britanie, autobuzele se opresc definitiv de Crăciun şi abia le zăreşti de Sfintele Paşti. Ca într-un fel de noapte a lumii seculare, doar câteva magazine şi restaurante invită să le treci pragul. Însă bisericile sunt şi ele aproape goale. Conform recensământului din 1841, doar 40% dintre britanici nu mergeau la biserică în mod regulat, în 1979, doar 5,4 milioane participau la sfintele slujbe, în 1989 - 3,3 milioane, iar în 2005 - 3,1 milioane. Ritmul scăderii interesului pentru Biserică arată că, în 2020, puţin peste două milioane de britanici vor mai frecventa lăcaşurile de cult. De fapt, multe biserici de parohie sunt nevoite să se închidă după ce au experimentat fără rezultate mai multe tehnici de supravieţuire specifice pieţei libere: organizarea de târguri cu produse tradiţionale, concerte de muzică, expoziţii de artă şi cărţi, proiecţii de filme etc. Singura speranţă vine de la comunităţile de creştini imigranţi. Polonezii, pentru care Marea Britanie este o destinaţie la fel de favorită, precum Italia şi Spania pentru români, au reinventat multe parohii catolice care se pregăteau să pună lacătul pe uşa bisericii. Aceleaşi statistici ne arată însă un fenomen curios: deşi în cazul bisericilor de parohie avem o scădere considerabilă a frecventării, în cazul catedralelor, creşterea este una semnificativă. Oamenii parcă simt nevoia de spaţii mari, de un sentiment al apartenenţei la un univers spiritual comun şi mai ales la un reper naţional care să le dea sens într-o societate profund distorsionată în tradiţionalismul ei de către religia islamică.

Natura dezvrăjită

Dacă acceptăm ideea conform căreia astăzi religia este doar un alt obiect de consumat printre multe altele, pe o piaţă liberă care fixează un preţ extrem de redus spiritualului, nu facem decât să continuăm logica secularismului ca doctrină politică, adică să disociem natura de sinele uman. În arhitectura secularismului, doar sinele uman mai poate fi contaminat de sacru, în vreme ce restul creaţiei poartă amprenta realului, un real total accesibil şi care poate fi citit şi guvernat cu ajutorul legilor fizice, economice sau biologice. Secularismul a înlocuit universul creştin medieval extrem de bine ierarhizat şi care privea spre eternitate cu altul în care omul priveşte doar către sine, domesticeşte natura şi o rupe în două: o lume "reală" şi o lume "imaginată", doar cea din urmă având loc şi pentru suflet.

Filosoful canadian Charles Taylor consideră că secularismul este prin excelenţă vest-european, fiind asociat cu naşterea statului-naţiune, extinderea pieţei libere, egalitatea cetăţeniei şi chiar consumerismul. Doar drepturile ne constituie în subiecte umane, ceea ce înseamnă că religia este acceptată în spaţiul public doar dacă se dezbracă de puterea ei coercitivă şi acceptă exclusiv rolul de partener de dialog înarmat doar cu armele persuasiunii. Deşi avem mai multe tradiţii seculare (SUA - unde populaţia se declară mai degrabă religioasă, în vreme ce statul este unul secular, sau Marea Britanie - unde Biserica Angliei este oficială ("established Church"), episcopii ei sunt membri de drept în Camera Lorzilor, dar locuitorii acestei ţări sunt mai degrabă nepracticanţi), ceea ce caracterizează modernitatea vestică în general ar fi accesul direct la realitatea nemediată de sacru, un fenomen numit de Max Weber disenchantement şi tradus prin lipsă de interes, mister şi entuziasm.

Drept consecinţă, secularismul prioritizează materialului asupra spiritualului, redefineşte politica şi etica, privatizează credinţele religioase şi duce la un declin social al simbolurilor, evenimentelor şi instituţiilor religioase (José Casanova). Practica şi credinţa religioasă se limitează la un spaţiu unde nu pot concura stabilitatea politică sau libertăţile "liber-cugetătorilor". Altfel spus, pentru ca o societate să fie modernă trebuie să fie seculară, iar pentru a fi seculară trebuie să închidă religia în spaţiile nonpolitice.

Contra-catedralele

Amprenta socială a unei catedrale este uşor diferită de cea a unei biserici de parohie. Ca sediu al episcopului care se adresează întregii eparhii, deci unei pluralităţi de comunităţi parohiale - catedrala este un axis mundi, un loc care adună şi surprinde realităţi sociale importante nu doar local, ci şi naţional. Cu excepţia vizitelor papale şi a unor pelerinaje, Occidentul pare să fi pierdut această dimensiune a marilor comunităţi spirituale, motiv pentru care exemplul britanic rămâne un paradox. În schimb, realitatea necontaminată de sacru este cea care catalizează mari mobilizări populare: stadionul, concertul, parcul şi mai ales mallul, prin excelenţă o contra-catedrală, care te compleşeşte cu mărimea lui şi te face să te simţi umil în faţa inaccesibilităţii la bunurile pieţei. Toate aceste forme de mobilizare populară au devenit astăzi ceea ce erau catedralele odinioară. Ele sunt exemple fidele ale secularismului, care înfăţişează o fiinţă umană secularizată, ce-şi are centrul de existenţă în realul palpabil, şi nu în spiritualitate.

O altă formă a contra-catedralei contemporane este şi ceea ce descrie idealul de cetăţean postmodern. El este un angajat al unei mari corporaţii internaţionale, mai degrabă femeie decât bărbat, posedă o diplomă universitară de valoare, crede mai mult în sine decât în orice altceva, locuieşte neapărat în zona (semi)centrală a unei metropole, conduce o maşină relativ puternică, îşi educă copiii mai întâi în limba engleză şi merge într-o vacanţă scumpă cel puţin o dată pe an. Dacă descrierea de mai sus surprinde realitatea zilelor noastre, înseamnă că aceste corporaţii internaţionale par să aibă rolul pe care l-au pierdut catedralele în Occident, acela de a mobiliza mari mulţimi de oameni, de a-i introduce într-o comunitate în care "mântuirea materială" este uşor realizabilă.

Paradoxul secularizării

Noi, ortodocşii români, nu prea credem în secularizare. Deseori ne ferim atât de cuvânt, cât şi de realitatea pe care o descrie, ca şi cum n-ar exista. Referinţele la secularizare lipsesc de cele mai multe ori din discursul ierarhilor, preoţilor şi teologilor români în anii â90. Această încăpăţânare venea pe de o parte din relativa izolare faţă de Occidentul academic pe care au impus-o graniţele închise în perioada comunistă. Pe de altă parte, refuzul secularizării este şi un act profund duhovnicesc: atât timp cât avem Adevărul, cum am putea să credem că-l vom pierde? Deci, secularizarea impune şi un uşor paradox teologic. Deşi este citibil cu ajutorul ştiinţelor sociale, fenomenul scapă sensibilităţii euharistice şi naivităţii intelectuale a omului duhovnicesc, care priveşte spre o Împărăţie "care nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36).

În ţara noastră, Biserica pare să fi rămas singura instituţie care creează mari mobilizări populare. Cu ocazia hramurilor, dar mai ales a pelerinajelor şi a chemării pascale "Veniţi de luaţi lumină!", milioane de credincioşi sunt prezenţi în jurul aceleiaşi realităţi şi se recunosc unii într-alţii prin prisma identităţii comune de membri ai Trupului Tainic al lui Hristos. Totuşi, în ciuda acestui tablou şi cu toate că drumul modernităţii româneşti este diferit de variantele occidentale, e legitim să folosim experienţa vestică pentru a căuta răspunsuri mulţimii paradoxurilor româneşti. Oare mulţimea divorţurilor, violenţa din familii, abundenţa pornografiei şi a cazinourilor, vulgaritatea din media, plagiatul, avortul sau chiar neplata taxelor către stat nu sunt semne ale secularizării mult mai puternice decât cele din Occident, unde demnitatea persoanei este parte a legislaţiei şi punct de pornire a oricărei dezbateri publice? Totuşi, România a avut parte de cea mai severă variantă de secularism politic în perioada regimului comunist. Să nu fi creat acest secularism secularizare?