Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Traumele părinţilor singuri

Traumele părinţilor singuri

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Irina Rusu - 17 Mai 2011

Deşi este o decizie extrem de dureroasă, mai ales în cazul familiilor în care există şi copii, divorţul e o cale pe care o iau, conform statisticilor, din ce în ce mai multe familii. Noul statut, de persoană singură ori, mai ales, cu unul sau mai mulţi copii, poate însemna, eventual, o rezolvare a unor probleme avute în căsnicie, dar aduce cu sine, întotdeauna, o altă serie de dificultăţi.

Biserica nu încurajează divorţul, ci, dimpotrivă, insistă pe faptul că "ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Singura situaţie admisă de Mântuitorul Iisus Hristos este cea în care intervine păcatul adulterului (a se vedea versetul 32 din capitolul 5 al Evangheliei după Matei). Dragostea şi adulterul se exclud reciproc, de aceea şi Taina Căsătoriei e incompatibilă cu infidelitatea conjugală. Chiar şi într-o astfel de nedorită situaţie, când unul dintre parteneri cade în păcatul adulterului, dacă cel în cauză părăseşte păcatul şi doreşte să restabilească relaţia cu cel pe care l-a înşelat, iar acesta din urmă acceptă să mai dea o şansă relaţiei, căsnicia poate fi refăcută şi să continue.

Cel mai frecvent sfat pe care îl primesc cuplurile cu astfel de probleme la scaunul de spovedanie este acela de a apela la divorţ doar în ultimă instanţă, când orice tentativă de reconciliere a eşuat. Asta şi pentru că Taina Cununiei, odată săvârşită, nu mai poate fi "dezlegată", un divorţ neducând şi la anularea efectelor ei. A doua şi a treia căsătorie sunt îngăduite de Biserica Ortodoxă pentru slăbiciunea firii umane şi pentru ca aceia care ajung într-o astfel de situaţie să nu trăiască în afara binecuvântării lui Dumnezeu, mai ales că sunt unii care nu din vina sau din voinţa lor au ajuns în postura de divorţat(ă).

Divorţul ca experienţă de viaţă

Divorţul nu este un lucru de dorit, întrucât este una dintre cele mai confuze şi tulburătoare evenimente prin care pot trece vreodată oamenii. Acesta le subminează relaţiile, sentimentul de continuitate a vieţii, însuşi centrul de echilibru al identităţii lor. Dacă, totuşi, s-a ajuns aici, cel în cauză poate urmări şi realiza o tranziţie în afara căsniciei, astfel încât atât părinţii, cât şi copiii să poată trăi o viaţă normală şi fericită cât mai curând posibil. Acest lucru presupune însă conştientizarea problemelor care apar şi identificarea de soluţii practice.

Există trei sarcini generale pe care le puteţi îndeplini, în această situaţie, pentru a întoarce cursul evenimentelor în favoarea voastră. Acest fapt nu înseamnă că veţi evita suferinţa şi furia. Însă voi şi copiii voştri veţi beneficia de o înţelegere mai amplă a sentimentelor şi evenimentelor pe care le presupune divorţul. Aceste soluţii pe care le puteţi adopta după un divorţ sunt resemnarea, dezvoltarea de noi relaţii sociale şi redefinirea rolurilor parentale.

De la resemnare la redefinirea rolurilor parentale

Resemnarea este cea mai critică şi mai dureroasă etapă pe care o străbate o persoană care trece printr-un divorţ. Ea învaţă să renunţe la ataşamentul, grija şi loialitatea faţă de fostul partener. Copiii trec, şi ei, printr-un proces de dezangajare, deşi experienţa lor este mai greu de definit pentru ei înşişi. Amintiţi-vă că un copil nu renunţă la părinţii săi. Însă el trebuie să se adapteze la schimbări ce rezultă din pierderea structurii familiale.

Cea de-a doua parte a problemei reclamă dezvoltarea de noi relaţii sociale şi este un proces continuu: restabilirea relaţiilor de sprijin cu familia de origine şi construirea unei reţele sociale care să ajute în adaptarea ca adult singur. Acest proces natural de dezvoltare a unor noi reţele sociale şi emoţionale demarează atunci când se renunţă la partenerul marital.

Una dintre cele mai mari temeri ale copiilor este că îşi vor pierde unul sau ambii părinţi. Această frică este întărită adesea după un divorţ, deoarece ambii părinţi sunt, de obicei, furioşi unul pe celălat, iar interacţiunile lor sunt caracterizate de evitare sau conflict.

Redefinirea rolurilor parentale împreună cu fostul soţ constituie al treilea pas necesar în cadrul procesului de divorţ. Fostul soţ sau fosta soţie trebuie să reia legătura şi să-şi redefinească relaţia în calitate de părinţi separaţi ai aceloraşi copii, indiferent de forma de custodie convenită. Acest lucru înseamnă să-şi împartă timpul şi responsabilităţile legate de copii şi să respecte dreptul şi nevoia copiilor de a fi cu celălalt părinte.

Modul în care reuşeşte să străbată aceste etape o persoană divorţată este crucial pentru vindecarea acestei răni produse de ruptura unei căsnicii, pentru redobândirea sentimentului de demnitate şi pentru a-şi putea continua viaţa pe alte coordonate. Evident că Spovedania şi o cât mai intensă apropiere de Sfintele Taine sunt absolut necesare, pentru că numai de la Dumnezeu primim puterea de a ne tămădui astfel de răni sufleteşti.

"Era o experienţă traumatizantă pentru copilul meu"

C.C., o mămică de 36 de ani ce îşi creşte singură băieţelul de 4 ani, ne împărtăşeşte din experienţa propriului divorţ: "Nu m-am gândit ce implicaţii va avea în planul responsabilităţilor luarea deciziei de a divorţa. Sintagma "femeie divorţată" nu mă afectează, pentru că arată prejudecata celui care o rosteşte şi predispoziţia lui pentru acuzarea unei persoane ce-şi permite să iasă dintr-un fals standard social, cel de "femeie la casa ei". Eu am privit această hotărâre ca semn de respect faţă de mine însămi, în condiţiile în care viaţa mea de familie semăna cu o luptă pentru supravieţuire, un conflict în care îmi apăram identitatea şi demnitatea mea de om. Însă, în primul rând, a contat tipul de experienţe pe care le ofeream zi de zi, în căsnicie, copilului meu, experienţe traumatizante, pe care nu le puteam controla şi care mi-au trezit un puternic sentiment de vinovăţie faţă de inocenţa şi puritatea lui.

De asemenea, am înţeles că, deşi rolul de "soţ" dispăruse din viaţa mea, cel de "tată" rămâne unul permanent şi că este important să respect nevoia copilului meu de a dezvolta o relaţie vie cu tatăl său. Astfel, cred că perspectiva de "a fi şi mamă şi tată" nu este una firească în cazul părinţilor singuri, atâta vreme cât există disponibilitate din partea fostului soţ de a se implica în viaţa şi educaţia copilului său. Nu cred în acte de eroism, în asumarea unui destin dureros, a unor multitudini de roluri şi sarcini doar pentru că "spune lumea"; este un drum greu şi frustrant acela de părinte singur. Atâta vreme cât am cui să-i ofer iubirea mea (băieţelului meu), cât există un om cu care am un copil, chiar dacă e fost soţ, prieteni în jur şi, mai ales, credinţa în Dumnezeu, am tot ceea ce e necesar să mă bucur de viaţă şi să-mi văd de calea mea".