Viaţa primelor comunităţi creştine

Fundalul social al creştinismului primar i-a preocupat dintotdeauna pe cercetători, fie ei teologi, istorici ori sociologi. Unul dintre cei mai avizaţi specialişti contemporani ai aspectelor sociale ale primelor comunităţi creştine este germanul Gerd Theissen de la Heidelberg, cel care a publicat un studiu amplu dedicat istoriei sociale a creştinismului primar cuprinzând cercetările sale socio-istorice din ultimele decenii.

Interesul pentru acest subiect se dovedeşte chiar din titlurile timpurii ale acestui reputat cercetător, preocupat de fundalul social al scrierilor neotestamentare: Sociologia mişcării lui Iisus (Soziologie der Jesusubewegung), 1977, şi Studii despre sociologia creştinismului primar (Studien zur Soziologie des Urchristentums), 1979. Acest renumit profesor german de Noul Testament a fost interesat de plauzibilitatea socială a primelor texte creştine. Versiunea franceză a volumului său dedicat istoriei sociale a creştinismului primar cuprinde o serie de studii apărute în reviste de specialitate sau în volume colective germane între anii 1973 şi 1988. Studiile sale socio-istorice au contribuit decisiv în înţelegerea contemporană a creştinismului primar.

Interdependenţa dintre tradiţia creştină şi condiţiile sociale ale lumii greco-romane

Cercetarea s-a străduit să pună în evidenţă interdependenţa dintre tradiţia creştină şi condiţiile sociale ale lumii greco-romane. Pentru a lua seama la geneza imaginarului literaturii creştine, exegetul german pomenit mai sus consideră că trebuie avut în vedere ţesutul social în care acest imaginar a luat naştere. Cu alte cuvinte, practicile şi credinţele religioase nu sunt niciodată independente de condiţionările lor sociale, deşi este evitată stabilirea unor legături gen cauză-efect între universul creştin şi realitatea socială ambientală. Dacă societatea epocii prezenta fără nici o îndoială dispoziţii favorabile emergenţei şi răspândirii religiei creştine, aceasta din urmă nu poate deloc să fie considerată ca un reflex ideologic al structurii sociale dominante. Theissen evită orice lectură materialistă şi nu pregetă să pună în evidenţă originalitatea creştinismului primar. Pentru aprofundarea fenomenului creştin, sunt utilizate mai multe categorii sociologice, prezentându-se mai întâi premisele metodologice, ocupându-se cu studiul comportamentelor tipice liderului, harismaticului, gnosticului, ierarhiei ministeriale (slujitoare) sau cu examinarea factorilor socio-economici, politici, ecologici, culturali.

Theissen acordă o atenţie deosebită funcţiunilor sociale ale imaginarului creştin, o problemă pe care a mai prezentat-o schematic într-o lucrare mai veche unde se ocupă cu funcţiile de integrare sau de opoziţie, adică aspectul extern al integrării creştinismului în societate şi cel intern al integrării creştinilor în interiorul comunităţii de credinţă. Potrivit opiniei lui Luc Chamberland, cele două funcţii, integrativă şi opozantă, presupun două aspecte, unul restrictiv şi altul creativ. Aspectul restrictiv al funcţiei integrative se referă la integrarea membrilor în comunitate prin impunerea unor constrângeri şi limite (exemplul perechii Anania şi Safira din Faptele Apostolilor), iar cel creativ are în vedere integrarea membrilor prin lărgirea şi îmbogăţirea posibilităţilor lor umane (exemplul Apostolilor şi al ucenicilor la Cincizecime). Aspectul restrictiv al funcţiei opozitive se referă la reprimarea conflictelor prin soluţii compensatorii, iar cel creativ al aceleiaşi funcţii, la crearea conflictelor prin noile încercări de soluţionare. Un interes special în cercetarea funcţiilor sociale ale creştinismului primar ar trebui să-l fi avut în primul rând luarea în consideraţie a impactului noii religii. De pildă, transformarea şi lărgirea iudaismului de către Pavel au avut o funcţie creativă de integrare prin care a fost mijlocit accesul păgânilor la etica superioară a iudaismului, care presupunea în primul rând monoteism şi solidaritate socială. Pe de altă parte, succesul revoluţiei religioase pauline, în special în rândul celor cu frică de Dumnezeu (temătorilor de Dumnezeu), a adus şi conflicte cu comunităţile iudaice, care au adoptat o atitudine polemică vizavi de noua religie, simţindu-se ameninţate prin pierderea adepţilor lor şi a contributorilor. O asemenea perspectivă ne permite să luăm mai bine în consideraţie deopotrivă potenţialele conflicte integratoare ale creştinismului primar în perspectivele sale restrictive şi creative.

Caracterul fragmentar al izvoarelor paleocreştine şi tăcerea acestora referitor la realitatea socială a creştinismului primar impun recurgerea în cercetare la analogii, la comparaţii şi confruntări cu texte iudaice şi elenistice. Textele greco-romane şi cele creştine pun în valoare trei factori sociali particulari: legăturile personale de alinare, modurile de comunicare supraregionale, integrarea oamenilor în cetate şi articularea administraţiei cetăţilor cu puterea centrală. Theissen demonstrează că primele comunităţi creştine au ştiut să amelioreze modelele operatorii ale societăţii romane, făcându-le funcţionale pentru întreaga populaţie: o relaţie personală harismatică cu Domnul, apartenenţa la o comunitate ecumenică (universală) în care se dezvoltă o cultură supraregională, care valorizează legături de solidaritate înnoite între cei puternici şi cei slabi. Numai această privire comparativă cu fundalul politic şi socio-cultural al Imperiului Roman permite decriptarea potenţialului integrator al creştinismului primar.

Theissen descrie creştinismul incipient ca pe o mişcare a lui Iisus, o revoluţie harismatică a valorilor care anunţă şi anticipează o revoluţie iminentă de putere a lui Dumnezeu. În acest orizont sunt citite celebrele cuvinte "Legea şi profeţii au fost până la Ioan, de atunci încoace de binevesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare o ia prin asalt" (Luca 16, 16; Matei 11, 12; sursa Q). Theissen pare-se că nu identifică asaltul şi asaltatorii cu demonii, cu puterile acestei lumi sau cu zeloţii, ci cu revoluţionarii creştini. De acest aspect dinamic al creştinismului primar se leagă etica radicalismului itinerant al lui Iisus şi al Apostolilor.

Mijlocitorii şi destinatarii mesajelor hristice

O altă problemă sociologică care derivă din studiul raportului dintre textele paleocreştine şi raporturile umane ce se degajă din ele o reprezintă faptul că transmiterea cuvintelor lui Iisus este legată de interesele purtătorilor de cuvânt şi de cele ale destinatarilor acestora. Cu alte cuvinte, pentru ca această transmitere orală a textelor narative despre Iisus să se poată desfăşura cu această amploare trebuia ca mai întâi purtătorii de cuvânt sau cei care au transmis-o să se fi identificat cu această tradiţie, iar aceasta să fi îmbrăcat o formă acceptabilă pentru auditoriu, pentru destinatarii ei. Theissen nu se raportează în lucrarea sa decât la constrângerea sociologică a difuzării cuvintelor lui Iisus Nazarineanul dată de purtătorii de cuvânt ai acestuia. Nicăieri nu are în vedere cercetătorul nostru, de pildă, semnificaţia cuvintelor radicale ale lui Iisus pentru ţăranii cărora le erau adresate. Ocultarea acestui aspect al destinatarilor cuvintelor hristice face să fie exagerată imaginea harismaticului itinerant, care trăieşte deplin în cadrele eticii hristice. Reconstrucţia fundalului social al textelor neotestamentare trebuie să ia în consideraţie ambele aspecte ale acestei sociologii a literaturii paleocreştine: mijlocitorii şi destinatarii. O seamă de aspecte analizate precum radicalismul itinerant, conflictele de autoritate în comunităţile ioaneice şi umanismul iudeo-creştin presupun aprofundări speciale având în vedere în primul rând o teologie a iudeo-creştinismului.

Rolul femeii în comunităţile creştine

Un alt aspect avut în vedere este cel referitor la rolul şi poziţia femeilor în comunităţile paleocreştine. Atât Theissen, cât şi alţi sociologi ai creştinismului au tendinţa de a considera că umanismul filosofic este mult mai generos cu femeile decât umanismul creştin. Se afirmă că în pofida caracterului egalitar declarat în Galateni 3, 28 şi a rolului deosebit pe care o seamă de femei l-au jucat în Biserica primară, rolul acestora ar fi fost rapid diminuat, pe temeiul epistolelor pastorale, neluându-se în considerare o aprofundare a literaturii exegetice pauline care demonstrează contrariul. Cercetările exegetice din ultimele decenii au condus la reconsiderarea poziţiilor clasice în această chestiune a rolului femeii în comunităţile creştine primare. Exegeţii contemporani au demonstrat că pasajele pauline cele mai problematice referitoare la femei nu sunt deloc atât de conservatoare, iar acuzaţia că creştinismul aplică un ideal patriarhal la femei nu se justifică exegetic, neîntrunind în prezent un consens ştiinţific. Rodney Stark a evidenţiat faptul că aportul femeilor la organizarea şi dezvoltarea Bisericii nu a reprezentat o realitate limitată doar la primii ani ai creştinismului, ci s-a perpetuat şi ulterior.

Cercetarea sociologico-religioasă conturează imaginea religiei creştine de la începuturi nu doar ca a unui imaginar spiritual care acordă un loc special unor practici comunitare particulare (euharistia, agapa, colecta, itineranţa apostolică), ci şi unei mişcări sociale în cadrul căreia credinţele şi moravurile găsesc o bază de plauzibilitate în lumea greco-romană. Gândirea propriu-zis teologică a universului creştin se îmbină cu condiţionarea sa socială.