Există un compartiment în cadrul societăţii civile, aşa cum o ştim noi, care pentru cea mai mare parte a noastră este cu totul străin: penitenciarul. El circumscrie o realitate închisă, întunecată, cu care mai degrabă preferăm să nu avem de-a face. Populaţia penitenciarelor este formată din acele persoane care dintr-un motiv sau altul au încălcat contractul social, au încălcat legea civilă, garantul unei bune convieţuiri sociale.
Unul dintre cele mai cunoscute penitenciare de pe teritoriul României este cel din comuna Jilava. Acest penitenciar îşi are originea în intenţia Regelui Carol I de a ridica în anii 1870-1890 un sistem de apărare împotriva unui eventual atac otoman. Acest sistem de apărare avea 18 forturi, iar cel de-al 13-lea fort era cel din comuna Jilava. După ce a fost finalizată construcţia fortului, acesta a fost utilizat ca depozit de muniţii şi garnizoană militară până în anul 1907, an în care aici au fost închişi o parte dintre ţăranii răsculaţi, arestaţi de autorităţi.
Anul 1907 se constituie ca an de naştere a acestui fort ca închisoare militară, fiind destinată între 1907 şi 1948 deţinuţilor militari condamnaţi pentru încălcarea şi nerespectarea regulamentului militar, soldaţilor pedepsiţi disciplinar şi civililor arestaţi şi condamnaţi pentru infracţiuni militare. Aici au fost închişi între 1921 şi 1944 deţinuţi politici, culmea ironiei, membri ai Partidului Comunist, şi tot aici au fost ucişi, în 1940, 64 de opozanţi ai Mişcării Legionare ca represalii la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu.
După 23 august 1944 până în 1 aprilie 1948, Penitenciarul Jilava funcţionează ca închisoare militară, iar după 1 aprilie 1948 devine penitenciar civil, în subordinea Ministerului de Interne. Aici au fost închişi membri ai partidelor istorice, PNŢ, PNL, PSD, legionari, spioni, "criminali de război, trădători de patrie", membri ai unor "organizaţii subversive anticomuniste". Aici au fost închise, judecate, condamnate de Tribunalul Poporului şi chiar executate persoanele din "lotul marilor criminali de război", printre care amintim pe mareşalul Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, ministrul apărării generalul Constantin Pantazi, şeful Serviciului Special de Informaţii Eugen Cristescu şi ministrul Redu Lecca.
Între 1948 şi 1964, penitenciarul a servit drept loc de tranzit pentru deţinuţii aflaţi în transfer către alte închisori, de detenţie pentru deţinuţii de drept comun, dar, mai ales, loc de exterminare a deţinuţilor politici. Amestecul acestora cu deţinuţii de drept comun, bătăile, tortura, înfometarea, închiderea la "neagra", camera de pedeapsă, coroborate cu o asistenţă medicală insuficientă aveau un singur scop: exterminarea cu orice preţ a "elementelor" considerate potrivnice noii ordini pe care materialismul ştiinţific dorea să o impună.
Foarte puţine nume sonore ale detenţiei comuniste nu s-au numărat printre cele care au tranzitat măcar Penitenciarul Jilava. "Şerpăria", izolatorul sau Valea Piersicilor, punctul terminus al condamnaţilor la moarte le-au dat fiori lui Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Gheorghe Grecu. Aici s-a botezat întru Hristos Nicolae Steinhardt, avându-l ca naş de botez pe ieromonahul Mina Dobzeu, iar ca martori pe Alexandru Paleologu şi pe Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant. Ca o validare a teoriei esteticii urâtului, din realitatea crudă a Penitenciarului comunist Jilava s-a născut una dintre cele mai impresionante mărturii de iubire creştină: Jurnalul fericirii. Acestea sunt doar câteva exemple care fac istoria acestui penitenciar una fascinantă, impresionantă, subiect de dezbateri şi studiu interdisciplinar, punct de referinţă pentru istoria recentă a României şi fereastră către mărturia unor înalte suflete creştine.
Dacă deviza sub care acest penitenciar a funcţionat, mai ales în perioada comunistă, a fost mai degrabă aceea care spunea "Lasciate ogni speranza, voi châentrate", nu de puţine ori răspunsul pe care deţinuţii l-au dat regimului a fost unul care scapă realităţii imanente, avându-şi rădăcinile nu în realitatea omenească, prea omenească, ci într-o altă realitate ce transcende contingenţa şi dă mărturie directă despre adevărata măsură a omului.
