„Vorbesc cu un duhovnic, ca să nu-i mai încarc pe ai mei cu problemele mele“

Nu este o poveste despre victime, nici una fericită. Este doar o poveste de viaţă, construită din zeci de mii de alte poveşti personale. Adunate, dau un tablou mult mai familiar decât am crede. Căci este vorba despre mamele noastre, despre mamele prietenilor sau vecinilor noştri, despre surori, cumnate, mătuşi, prietene sau foste colege de serviciu, care au "dispărut" la un moment dat de aici, plecând spre locuri cu nume "de film": Milano, Roma, Barcelona, Madrid sau Veneţia.

Sunt uneori prinse în diverse statistici, sub formă de numere, în reportaje ale televiziunilor sau în poveşti scrise, cum este şi aceasta. O poveste în care rar au intrat pentru ele, dar, în cele mai multe cazuri, pentru familia lor.

Familia este motivul pentru care o femeie trecută de prima tinereţe, care nu a văzut niciodată Capitala şi pentru care avionul era o ciudăţenie în care nu s-ar urca niciodată, ajunge să se îmbarce, speriată, într-o cursă de Milano, unde o aşteaptă o rudă grăbită, aflată de multă vreme acolo şi care i-a promis că va fi bine şi pentru ea.

De aici, povestea se bifurcă în zeci de mii de poveşti personale, dar multe dintre ele cu acest numitor comun: sunt femei care se integrează în tăcere, cu o putere de muncă, ambiţie şi răbdare extraordinare, de care ajung să fie dependente atât familia de acasă, cât şi familia de italieni la care lucrează şi care nu mai concepe să o lase să plece.

"Mi-am spus că "mai rău decât aici nu are cum să fie""

În vremurile bune, Violeta era inginer agronom, căsătorită, cu doi copii frumoşi.

În vremurile mai puţin bune, ce au urmat marilor "privatizări", Violeta era profesor suplinitor, divorţată, cu doi copii cu multe lipsuri. Astăzi, Violeta este bandantă (asistent social), locuieşte împreună cu o bătrână italiană de 82 de ani în Castelmassa, un mic orăşel de lângă Milano, este tot divorţată, dar mai mulţumită de situaţia ei. În Italia a ajuns "din cauza lipsurilor" şi nu crede că a fost vorba de curaj, ci "mai mult de disperare". "Am plecat acum patru ani, într-un moment în care efectiv nu avem cu ce să cumpăr lucruri esenţiale... Nu aveam nici o alternativă şi intrasem într-o depresie groaznică", povesteşte Violeta Scutaru, o ieşeancă în vârstă de 51 de ani. După toate uşile închise la care bătea zi de zi, posibilitatea de a pleca în Italia a fost singura speranţă de a ieşi din situaţia în care se afla. "N-am stat să mă gândesc prea mult la implicaţii, din contră, mi-am spus că "mai rău decât aici nu are cum să fie". M-am gândit ca plecarea poate fi o şansă pentru noi, mai ales pentru copiii mei, de la care îmi doream foarte mult să-şi continuie studiile", povesteşte Violeta.

Prima experienţă umilitoare

Imaginea pe care şi-o făcuse despre munca în Italia, pe baza experienţelor povestite de prietene şi cunoştinţe, nu s-a potrivit însă cu ceea ce a trăit acolo. "Am plecat ajutată de o prietenă şi, în primele luni, am locuit într-un institut din Milano, care aparţinea de Biserica Catolică. Era un loc în care ţi se asigura o cazare şi o masă decente şi, cel mai important, aveai posibilitatea să înveţi limba italiană şi să-ţi găseşti un loc de muncă cu ajutorul lor. Acolo am trăit însă şi prima experienţă umilitoare pentru mine. Într-o zi, a venit la institut cineva care avea nevoie de o bandantă pentru o familie de bătrâni. Toate fetele, majoritatea de aceeaşi vârstă cu mine, eram nerăbdătoare să muncim. Ne-am aliniat ca în armată şi domnul respectiv ne-a privit pe fiecare şi ne-a întrebat câte ceva, pentru a vedea cât de bine ne descurcăm în italiană. Probabil că nu m-am descurcat destul de bine sau, pur şi simplu, nu i-am plăcut... Am fost atunci dezamăgită şi de mine, şi de situaţia prin care a trebuit să trec", îşi aminteşte Violeta.

"Eşti o persoană străină, care intri în intimitatea unei familii"

Lucrurile au intrat apoi într-un făgaş normal şi Violeta a fost recomandată unei familii din Milano, care căuta o persoană potrivită să îngrijească o bătrână. "La început, eşti privit chiar cu suspiciune. E normal să fie aşa, pentru că eşti o persoană străină, care intră în intimitatea unei case, unei familii. Încrederea se câştigă în timp, cu multă muncă şi răbdare", explică Violeta, care a ajuns acum să se simtă "ca acasă" în noua ei familie. "Eu ţin casa, cum se spune la noi. Gătesc, fac curat, cumpăr tot ce este nevoie, numai taxele nu le plătesc. Pe Aghata (bătrâna de care are grijă) o cunosc cum o cunosc pe mama mea. Ştiu când este supărată, când are nevoie să-i vorbeşti, când o doare ceva şi ce medicament trebuie să-i dau. Îmi spune mereu să-i povestesc despre mine, despre familia mea, despre cum e viaţa la noi. Sunt şi momente grele, pentru că trebuie să ai multă răbdare cu un bătrân, dar nu e un simplu loc de muncă, ajungi să te ataşezi unul de altul. Când mă întorc în ţară, în concediu, mă sună zilnic să vorbim la telefon şi mă întreabă când mă întorc", povesteşte Violeta.

"Noi suntem, aici, o comunitate foarte mică şi nu avem o biserică"

Despre relaţia cu ceilalţi români care lucrează în zonă, Violeta se rezumă să spună că "trebuie să-ţi selectezi cu atenţie prietenii". "Am foarte puţin timp pentru mine şi, atunci când îl am, prefer să îl petrec cu oameni care au aceleaşi preocupări. E adevărat că te simţi de multe ori singur. Oricâte condiţii ai avea, nu eşti printre ai tăi. Noi suntem, aici, o comunitate foarte mică şi nu avem o biserică. Dar când merg în oraşele unde sunt comunităţi mari de români, caut întotdeauna şi biserica noastră. Acolo mă simt liniştită. Pot să vorbesc cu un duhovnic, ca să nu-i mai încarc pe ai mei cu problemele sau stările prin care trec, şi găsesc forţa să continui", spune Violeta.

O medalie de merit pentru jumătate de milion de românce

O româncă de 47 ani, Marioara Halip, a primit, în urmă cu trei ani, una dintre cele mai importante distincţii ale Republicii Italiene: titlul de cavaler. Cu ocazia Zilei Naţionale a Italiei, pe 2 iunie anul trecut, preşedintele Carlo Azeglio Ciampi a conferit titluri onorifice din Ordinul de Merit al Italiei, cel mai înalt ordin din sistemul italian de decoraţii oficiale. Pe lista cu 58 de nume, alături de personalităţi importante, în decret a apărut şi numele româncei Marioara Halip, colaboratoare de asistenţă familială, care a primit titlul de Cavaler al Republicii, cea mai înaltă distincţie pe care a primit-o vreodată un român în Italia. Marioara Halip, aflată la acea dată de 7 ani în Italia, este mamă a opt copii şi o persoană religioasă, care merge duminică de duminică la Biserica "Santa Croce", unde slujeşte preotul ortodox Lucian Roşu.

"Marioara e o persoană extraordinară, foarte muncitoare, cu o mare dragoste pentru copii. De când a venit munceşte continuu, iar recunoaşterea pentru Marioara reprezintă, de fapt, recunoaşterea pentru toate femeile care îşi sacrifică ani din viaţă lângă bătrâni sau oameni în suferinţă. Pentru comunitatea românească, este un eveniment extrem de important. Avem acum un nume, Marioara Halip, nu mai suntem numere, nu mai suntem "cei 12 mii de imigranţi români care muncesc la Torino"", spunea, la acea dată, părintele Lucian Roşu.

Marioara face parte din categoria aşa-numitelor femei "fixe", care stau 24 de ore din 24 la locul de muncă, îngrijind un bătrân sau un bolnav sau având grijă de menajul unei familii. În mod simbolic, preşedintele Ciampi a acordat o medalie de merit pentru o jumătate de milion de românce care muncesc în posturi similare cu cel al Marioarei Halip. (Sursa: Liga Românilor din Italia)