Hristos este izvorul tăriei umane

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat.

Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Domnul Iisus împreună cu ucenicii pe malul „mării” Tiberiadei, după minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor. Domnul s-a urcat apoi pe munte ca să se roage în liniște. Înţelegem de aici modul de viaţă al Domnului Iisus, Care îşi împarte timpul între preocuparea pentru nevoile oamenilor şi cultivarea comuniunii ființiale cu Tatăl, pentru a reînnoda comuniunea continuă de iubire cu Tatăl în rugăciune. Retragerea Sa de cu seară anticipează un eveniment viitor: singurătatea Sa din vremea dumnezeieștilor Pătimiri, când toți ceilalți vor fugi de spaimă.

Evanghelistul Matei a vorbit deja despre prima traversare a lacului în timp de furtună, când ucenicii au strigat speriaţi: „Doamne, mântuiește-ne că pierim!” (Matei 8, 25). Acum, autorul sfânt descrie o noapte destul de grea pentru ei. Apostolii au decis să treacă pe celălalt mal, alegând curajos să abandoneze propriile siguranțe și să-L urmeze pe Domnul vieții. Această alegere îi trimite într-o situație existențială în care Apostolii să-L dorească mai mult, să-și țină mintea și privirea în permanență îndreptate către Hristos. Imaginea acestei traversări pe lac evocă într-un fel pelerinajul existenței noastre în Biserică.

Comuniunea continuă cu Tatăl în rugăciune îl duce pe Domnul Iisus mereu spre fraţii Săi. Şi iată, „pe la straja a patra din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare” (Matei 14, 25). Cine altul decât Creatorul universului este cel care merge pe mare? Cu adevărat, Cel despre care Sfântul Duh a vorbit cu mult înainte prin fericitul Iov, al cărui nume, spune Grigorie Dialogul, înseamnă „cel care suferă”: „El singur este Cel ce întinde cerurile şi umblă pe valurile mării” (Iov 9, 8). Ucenicii reacţionează surprinşi. În prima narațiune ei apar înspăimântaţi de iscarea furtunii. Aici, valurile mari şi vântul puternic nu-i tulbură. Ca pescari consacraţi sunt experţi în ale mării. Însă, îndată ce-L văd pe Iisus, cred că este „năluca (fantasma)” Sa, îl iau ca pe unul care vine din lumea celor morţi. Neliniștea este enormă şi încep să strige de frică.

Atunci, Cel care umbla pe valuri se face recunoscut folosind aceeaşi expresie pronunţată de Dumnezeu la muntele Horeb, când S-a arătat lui Moise: „Eu sunt” (Ieșirea 3, 14). Însă Iisus rosteşte aceste cuvinte cu multă sensibilitate umană, căutând să le inspire curaj Apostolilor, să le spună că nu trebuie să se teamă, ci să aibă încredere. Cu glasul Său lin, ca într-o apariţie pascală, Domnul Iisus le spune: „Îndrăz­niți, Eu sunt, nu vă temeţi!” (Matei 14, 27), frază care trebuie să însoțească mereu viața noastră și drumul nostru vocațional de a fi creștini.

Un strigăt ca sunet al pocăinţei

Însă marea surpriză se petrece între Domnul Iisus şi Petru. Acesta, convins de-acum că este tocmai Iisus, a răspuns: „Doamne, dacă tot eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă!” El i-a spus: „Vino!” (Matei 14, 28-29). Coborând din corabie, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Domnul Iisus. Nu priveşte spre Iisus, se gândeşte la vânt şi, iată, îi este frică. Atunci începe să se clatine ca un copil, mai mult, se scufundă, fiind neliniștit mai mult din cauza vântului. Abia atunci începe să strige şi recurge la rugăciune. Scrie astfel evanghelistul: „Dar, văzând vântul, s-a temut şi, ­începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă!»” (Matei 14, 30). Strigătul este sunetul pocăinței și îndată Iisus a întins mâna, l-a apucat şi i-a spus: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Cu alte cuvinte, de ce, apropiindu-te și privind la Domnul tău, ai început să te „îndepărtezi”, mândrindu-te de faptul că pășești pe apă? Fericitul Augustin se exprimă că „de Cel care te-a creat pe tine nu te îndepărta nici măcar pentru a merge spre tine - ab eo qui fecit te noli deficere nec ad te”.

După ce Domnul Iisus îl urcă în corabie pe Petru, vântul se calmează: „Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul” (Matei 14, 32). Mai demult certase marea, dar acum nu o mai face, ci își arată divina Sa putere în alt chip. Este o imagine frumoasă a ceea ce Domnul realizează în viața noastră și în tumulturile istoriei, în special atunci când suntem în furtună, aproape de naufragiu: El porun­cește vânturilor potrivnice să tacă, iar forțele răului, fricii și resemnării nu mai au putere asupra noastră.

A umbla pe valurile mării, expresia „eu sunt”, invocaţia „Doamne!”, calmarea imediată a vântului, toate acestea ne fac să înţelegem că Domnul Iisus este în comuniune ființială cu Dumnezeu. De aici, mărturisirea de credinţă mai degrabă pascală, deşi nu este exclus ca o asemenea mărturisire să fie anticipată şi înainte de Înviere: „Iar cei care se aflau în corabie i s-au închinat spunând: «Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (Matei 14, 33). Pentru noi, care ne bucurăm de lumina Învierii Sale, referinţa este mereu și mereu Iisus Hristos: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Hristos reprezintă scopul şi sfârşitul tuturor fiinţelor create.

Putem pierde harul curajului credinţei lucrătoare

„Biserica lui Hristos”, spune Fericitul Ieronim, „nu este altceva decât sufletele celor care cred în Hristos”, suflete însuflețite de credință, care se aseamănă cu acea corabie agitată de valuri din cauza vânturilor potrivnice. Corabia în dificultate poate fi propria adolescență, propria familie, propria slujire preoţească, sănătatea personală, profesia în sine. Vânturi potrivnice ale istoriei pot fi ostilitatea şi neînţelegerea din partea altora, răsturnarea continuă a „rostului în viață”, dificultăţile politice, criza economică și socială. Poate inițial am înfruntat cu curaj greutăţile, am umblat câtva timp şi noi „pe valurile mării”, încrezându-ne numai în harul necreat al lui Dumnezeu. Dar apoi văzând vântul puternic şi încercările din ce în ce mai îndelungate şi necruțătoare, am trăit un moment în care totul părea eșec, fatal, că totul se scufundă. Am pierdut curajul sfânt, harul curajului credinţei lucrătoare.

Acesta este momentul în care să primim existențial şi să auzim soteriologic ca adresate nouă personal cuvintele: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeţi!” (Matei 14, 27). Această exclamaţie apare de mai multe ori în Noul Testament şi este rostită mereu de Domnul Iisus (cf. Matei 9, 2; Matei 9, 22; Ioan 16, 33). Evanghelia ne spune că şi în situaţiile-limită ale vieţii, când, omeneşte vorbind, nu mai există nimic de făcut, putem glăsui salvator în momentul scufundării: „Doamne, mântuiește-mă!”.

Mergând pe drumurile abrupte ale vieții, poate că uneori nu suntem conștienți de prezența Domnului Iisus. Dar tocmai această prezență, vie și adevărată, în opera creației, în Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeiasca Euharis­tie, în comunitatea de credincioși, în condițiile concrete ale vieții și în orice persoană mântuită de Hristos cel răstignit și înviat, este izvorul inepuizabil al tăriei umane, fundamentul umanității noastre autentice. Să ne lăsăm priviți de Preasfânta Treime! Nimic mai mult. Dumnezeu este mereu primul! „Între înaltele valuri ale mării vieții, agitată încoace și încolo de vânturi puternice”, spune Sf. Grigorie Teologul într-un poem, „un singur lucru îmi era drag, singura mea bogăție, liman și uitare a oboselilor, lumina Sfintei Treimi”. Să mergem înainte în viața noastră sub îndrumarea și ocrotirea Maicii Domnului. De un lucru suntem siguri: din înălțime, Maica Domnului urmărește pașii noștri cu dulce îngrijorare, ne luminează în ceasul întunericului și al furtunii, ne liniștește și ne mângâie cu mâna sa maternă.