Iubește-ți prigonitorul, dar rămâi treaz!

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”

Cum să-l iubești pe cel ce ți-a făcut rău, care te-a prigonit, te-a înșelat, te-a ame­nințat, ți-a pus viața în pericol? Ce sfat poate fi acesta? Cine ar îndrăzni să încurajeze un asemenea act de slăbiciune, când singura variantă obiectivă, corectă, logică, este întoarcerea răului, vendeta, eliminarea dușmanului chiar? Și totuși, Predica de pe munte, acest veritabil tratat biblic care încorporează ideile fundamentale ale lui Hristos, Domnul nostru, spune exact ce n-am vrea să auzim, ne incomodează și ne îmboldește spre trezire: „Ați auzit că s-a zis să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecu­vântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Cel din ceruri...” (Matei 5, 43-45). Întregul eșafodaj vetero-tes­ta­mentar este aruncat în aer. Iubirea, aproapele și vrăjmașul sunt redefinite și redimensionate.

Eroul lui Hristos e smerit și iubitor

Și, revin, cum să-ți iubești vrăjmașul? Cum să-i ceri lui Nicolae Steinhardt să-și iubească prigonitorii din închisoare, Aniței Nandriș Cudla pe bolșevicii care au rupt-o de mamă și soț, sau cum să poți spune împreună cu Nicole Valeria Bruteanu (Nicole Valey Grossu) „binecuvântată fii, închisoare”? Emoționant și răvășitor, în același timp. Aceasta, cu atât mai mult cu cât educația media și peliculele hollywoodiene ne oferă perspective concrete asupra actului răzbunării, ne oferă modele, ­instrumente și chiar ne motivează să acționăm dur, în timp ce Hristos spune: „Stop! Nu urî! Nu decanta supărare! Nu fugi după răzbunare! Eroul lui Hristos e smerit și iubitor, cel al lumii este grabnic în vărsarea de sânge și trufaș. Cel dintâi e puternic prin faptul că se arată slab, cel din urmă e slab tocmai pentru că se vrea puternic, puterea stă în iubire, nu în răutate.

Dușmanul este persoana pentru care nu putem arăta iubire

Ce e vrăjmașul, în fond și la urma urmei? Părintele Sofronie de la Essex, în duhul Sfântului Siluan, definea dușmanul drept persoana pentru care nu putem arăta iubire, spre care nu putem îndrepta un gând bun. Din nou, ceva foarte dificil de gestionat, ne trezim înconjurați de dușmani. Deci, nu doar cel care îți este dușman declarat, ci tot omul spre care nu te poți îndrepta cu dragoste. A cuprinde această realitate înseamnă a deveni conștient de misiunea incredibilă a creș­tinului, de travaliul sufletesc la care e chemat; de vigilența ce trebuie cultivată neîncetat în raport cu semenul pentru a nu lăsa loc dușmăniei în inimă.

Iubirea vrăjmașului oferă suferindului o altă perspectivă

În fapt, revoluția lui Hristos e revoluția iubirii. Întrebarea care se pune este totuși: Până unde să iubesc? Iubirea vrăjmașului presupune și încrederea în el? ­Parafrazându-l pe monahul de la Rohia, iubirea nu se negociază, e obligatorie, dar, în același timp, nu te obligă să ai încredere. Te-am iertat, dar nu-mi cere să mă ­încred în tine. De ce? Pentru că iubirea mea nu presupune automat și schimbarea structurală a prigonitorului. Nu se spune nicăieri că prin simplul fapt că cei care și-au iertat dușmanii, care i-au iubit, i-au și schimbat automat. În unele cazuri s-a mai întâmplat, e drept: centurionul Longin sau Saul din Tars, prin iubirea lui Hristos, dar în majoritatea cazurilor asupritorul a rămas asupritor și pentru alții. Iubirea lui Hristos nu e intermitentă, e continuă, pentru că El e dragoste, dar aceasta n-a făcut ca toți oamenii să devină iubitori. Însă important este că iubirea a întors ființa suferindului dinspre perspectiva odioasă a urii și răzbunării spre luminoasa dragoste a semenului. L-a ajutat să depă­șească durerea provocată de suferința trupească și psihică generată de neinimos și să-și salveze sufletul prin gândul irigat de iubire. Acesta e cu siguranță un alt om. Nuanța e importantă cu atât mai mult cu cât iubirea metamorfozează propria ființă, ucide eul pătimaș și-l evidențiază pe cel duhovnicesc, asemănarea cu Dumnezeu. Deci, Hristos ne cere să iubim, ne cere să fim rugători pentru cei care ne fac rău și să-i ajutăm în caz că vor cădea în suferință, dar nu ne cere să credem în ei, în obiceiurile lor, în promisiunile lor, în agenda lor zilnică.

Omul seamănă cu Dumnezeu când iubește și este fiul Lui în măsura în care crede în El. Acesta este unul din înțelesurile cuvintelor din Predica de pe munte: „Ca să fiți fiii Tatălui vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 45). Prigoana îmbracă haina epocii, însă tot rămâne prigoană. Acolo unde este prigoană, este inevitabil un ­prigonitor și un prigonit. Nici timpurile prezente nu ne-au scăpat de prigonitori. Unii dintre aceștia, conduși de intenții bune, au ajuns la dorința de epurare, începând chiar cu trecutul. Ce reflex dictatorial! Incomodați de perenitatea valorilor creștine, lovesc pe față sau mascat în edificiul lui Hristos. Se poartă ca niște vrăjmași veritabili. Cu toate acestea, suntem la fel de datori să-i iubim, să ne rugăm unii pentru alții și toți pentru ei, dar, foarte important, să nu avem încredere nici o clipă în planul lor poleit cu toleranță. Să zicem „Nu!” urii, nu vrăjmășiei, și „Da!” iubirii și discernământului!