Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Mila lui Dumnezeu readuce viața

Mila lui Dumnezeu readuce viața

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu - 09 Octombrie 2022

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. 

Calendaristic, am putea spune că suntem la mijlocul toamnei, întreaga natură aducându-ne aminte de efemeritatea vieții și de iminența morții. Dar în această duminică de toamnă, zi de anamneză și actualizare a Învierii Mântuitorului Hristos, Sfinții Părinți ai Bisericii au rânduit să se citească în cadrul Sfintei Liturghii pasajul care aduce în prim-plan confruntarea dintre moarte și viață, coborâre în groapă și înălțare prin înviere. Hristos Domnul înviază pe unicul fiu al unei văduve din cetatea Nain.

După nașterea lor biologică, dar mai ales după cea „din apă și din duh”, prin Taina Sfântului Botez, copiii cresc, trupește și duhovnicește, odată și împreună cu părinții. Starea de bine a părinților se alimentează din ­bucuriile copiilor, pe când necazurile, suferințele, încercările, ­deopotrivă trupești și sufletești, astăzi poate chiar patimile copiilor, sunt o adevărată nenorocire, trăită în adâncul cel mai de taină al părinților ca o pregustare a morții. Relația dintre mamă și fiu a fost întotdeauna una specială, chiar și în timpurile biblice (Eva - Cain și Abel; Sarah și Isaac; Rebeca - Iacov și Esau; Ana și Samuel; Batșeba și Solomon; Elisabeta și Sf. Ioan; Sfânta Fecioară Maria și Mântuitorul Iisus Hristos), încât, particularizând, putem înțelege creșterea fiului ca o creștere a mamei, iar moartea fiului ca o moarte a mamei.

La scurt timp după ce vindecase sluga unui sutaș din Capernaum, la circa 30 de kilometri depărtare, Hristos Domnul se apropie de Nain. La poarta acestei cetăți, mulțimea care exalta zgomotoasă vindecările și darul de viață ce erau dăruite de Mântuitorul lor întâlnește vaietele, strigătele și bocetul unui cortegiu funerar. Un tânăr a murit și este condus spre groapă. Mama, care-și pierduse cândva soțul, iar acum era văduvă, este devastată de moartea singurului ei fiu.

După încercările grele din familia lor, cei doi trebuie să fi fost foarte apropiați! Termenul grecesc monogenēs, „unicul născut”, amplifică drama. Femeia este devastată emoțional, dar și economic! În Israelul biblic, o femeie singură - acest statut presupunând și văduvia - nu avea autoritate fără protecția unui bărbat. Ea nu putea avea în posesie o proprietate, nu avea dreptul de a moșteni, nu putea să lucreze în spațiul public, de unde decurg toate celelalte consecințe financiare și economice. De multe ori, femeile singure erau determinate să cerșească sau chiar să se prostitueze. Social și juridic, o văduvă depindea de fiul ei în totalitate și, prin urmare, dacă unicul ei fiu murea, ea era lipsită de orice protecție din partea familiei.

Văduva din Nain nu mai are pe cine să se bazeze. Ea își duce spre mormânt nu doar fiul, ci și propria speranță de viață. Fără perspective de viitor, mama se îngroapă împreună cu fiul ei mort. Dacă nu-i va fi nimănui milă de ea - mai ales acum, când ea a devenit pentru rude și comunitate o povară -, va sărăci, iar zilele i se vor sfârși în scurt timp. Un semn de încredere totuși există: „mulțime multă” este alături de durerea ei. Dar când înmormântarea se va termina, mulțimea se va împrăștia, și odată cu ea compasiunea. În următoarele zile, familia și comunitatea vor mai fi poate alături de ea, își vor mai aduce aminte de cel decedat. Dar dorința mare de uitare - ca și cum moartea ar fi contagioasă?! - și de revenire la viață - cea confortabilă de dinainte, după obiceiuri și tabieturi - vor instala nefireasca liniște, precum un zid invizibil între văduvă și ceilalți. Deși după înmormântarea unicului fiu toți vor pleca spre casele lor, văduva va rămâne, sufle­tește, dincolo de zidurile cetății, aproape de groapa mormântului.

„Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea” (Luca 7, 13). În Scriptura revelată, Dumnezeu este Domn al milostivirii (Deut. 4, 31) și „are milă după mulţimea milelor Lui” (Plâng. 3, 32). Însă prin cuvintele Mântuitorului Hristos rămânem în sfera maternității, întrucât, în ebraică, cuvântul racham, „milă”, are aceeași rădăcină consonantică precum rechem, „pântece” (Fac. 29, 31; 30, 22). În plus, corespondentul grecesc esplanchnisthē, „mișcat de milă”, ne conduce spre înțelegerea unei excepționale ­teologii biblice, aceea a proniei divine, precum pruncul nenăscut se mișcă în pântecele mamei, o evidentă înțelegere a providenței ca eveniment dătător de viață, act al nașterii. Relația dintre nașterea copilului și pronia lui Dumnezeu o găsim, excepțional, în Ps. 21, 10: „Spre Tine am fost aruncat din pântece, din pântecele mamei mele ai fost Dumnezeul meu” și în Is. 46, 3-4: „Chiar până la bătrânețea (ta) și până (vei avea) părul cărunt te voi purta. Eu te-am făcut, și Eu te voi mântui, Eu (te) voi duce și (te) voi naște” (traducere autor după textul ebraic). Aceasta este cheia hermeneutică a înțelegerii unei excepționale raportări a Mântuitorului la femeia care și-a pierdut fiul: mila divină este acea forță proniatoare care se aseamănă cu adăpostul pântecelui unei mame. Este vorba despre pronia lui Dumnezeu, pe care o provoacă și o experimentează durerea ­văduvei din Nain, ca mișcare a milei născătoare de viață ce pornește de la Hristos Domnul.

Mântuitorul rostește apoi doar două propoziții, una către mama îndurerată: „Nu plânge!” (v. 13), iar alta, poruncitoare de înviere, către fiu: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” (v. 14). Acestea rezumă istoria Întrupării Sale din Sfânta Sa Maică și anticipează relația de dragoste dintre Hristos și Biserică, după propria Răstignire, Moarte și Înviere. În contextul Nașterii preasfinte, îngerul Domnului le spune păstorilor de lângă cetatea Betleemului: „Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 10-11). De asemenea, Hristos arată că este mângâietor divin, plin de protecție parentală, pentru că înțelege cel mai bine durerea Mamei pentru pierderea Fiului ei. Îndemnul de a înceta lăcrimarea nu vrea să însemne renunțarea la exprimarea durerii prin sentimente și emoții, ci prin aceasta vrea să îi arate în primul rând protecția, ocrotirea, sprijinul, acoperământul pe care El i le oferă.

Învierea fiului văduvei din Nain are loc de îndată. Hristos „l-a dat înapoi mamei sale” pe fiul înviat, evanghelistul folosind acum aceeași expresie precum cea din III Regi 17, 23, când Ilie l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Prin aceasta, Mântuitorul Hristos arată că are putere de a învia morții, precum Ilie și Elisei (IV Regi 4, 32-37), că este „proroc mare” (Luca 7, 16), împlinind prin Sine tradiția Vechiului Testament, descoperitoare a puterii lui Dumnezeu asupra vieții și a morții.

Renașterea, învierea fiului văduvei din Nain, nu se petrece ca o naștere biologică din nou, din pântecele mamei sale, ci ca o naștere din mila fremătândă, dătătoare de viață, a lui Dumnezeu (cf.  Fac. 1, 2). La porțile cetății, Hristos Domnul nu împlinește doar ceea ce era după dreptate, așa cum era cutuma în Antichitatea israelită, ci arată că zidurile cetății nu pot fi granițe între ceea ce se trăiește înăuntru și ceea ce este în afară, ele nu pot separa pe cei vii de cei morți. El se descoperă pe Sine ca Fiul lui Dumnezeu cel Viu și Om desă­vârșit, „Domnul și Stăpânul vieții”, cum Îl numește Sf. Efrem Sirul. De aceea, textul evanghelic de azi se continuă cu întrebarea ucenicilor Sfântului Ioan Botezătorul: „Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Luca 7, 20), și cu răspunsul: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază” (Luca 7, 22).

Citeşte mai multe despre:   predica  -   Duminica a 20-a după Rusalii  -   Învierea fiului văduvei din Nain