Postul - ofrandă a iubirii de Dumnezeu

Duminica izgonirii lui Adam din rai (a lăsatului sec de brânză), Matei 6, 14-21

„Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”

Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din rai sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paşti în care se intră acum. Duminica aceasta are o importanţă deosebită, deoarece după ea începe o perioadă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere.

Iertarea semenilor luminează sufletul nostru pentru a gândi dumnezeieşte

Evanghelia acestei zile este adâncă în înţelesurile ei, deşi cuvintele ei par simple şi puţine. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun pentru post. Ne iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele şi greşelile noastre. De aceea, primele zile ale postului sunt şi zilele în care, în mod deosebit, cultivăm această virtute a iertării, pentru a trăi în pace şi comuniune cu semenii noştri şi a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Evanghelia ne spune că trebuie să iertăm greşelile semenilor noştri, pentru ca Dumnezeu, Tatăl din ceruri, să ne ierte păcatele noastre. Prin aceasta, <>Evanghelia ne învaţă că relaţia noastră cu Dumnezeu depinde de relaţia noastră cu semenii noştri, că nu ne putem apropia de Dumnezeu nesocotind pe semenii noştri. Întrucât fiecare om este chipul lui Dumnezeu întors spre noi, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om creat după chipul Său. Aproapele nostru, cel văzut, este cea dintâi întâlnire a noastră cu iubirea şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, întrucât El lucrează mai ales prin oameni. Fiecare om în parte este chemat la comuniune veşnică cu Dumnezeu Cel Veşnic şi toţi oamenii împreună sunt chemaţi la comuniune eternă cu Preasfânta Treime. Modul şi măsura în care noi arătăm iubire faţă de semeni contribuie mult la construirea, cultivarea, adâncirea şi luminarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Nu se poate intra în post, ca luptă duhovnicească spre curăţire de păcate şi de luminare a sufletului, dacă nu iertăm, fiindcă prin iertarea altora cultivăm smerenia noastră. De aceea, la Vecernia din duminica aceasta se obişnuieşte să se exprime iertarea reciprocă, prin cererea de iertare şi împăcare cu toţi cei prezenţi la rugăciune. Iertarea altora este, de fapt, o răstignire a propriului egoism, pentru a deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii. Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă este mult mai de preţ decât o faptă a sa săvârşită la un moment dat al vieţii sale.

Cât priveşte postul, Evanghelia ne arată că, atunci când cineva posteşte, postul trebuie să se facă nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”

Deci nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este o dăruire a noastră faţă de Dumnezeu, o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1). Postul se realizează din evlavie şi iubire pentru Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încre-dinţăm Lui, pentru că la El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa noastră se menţine din darurile Sale create pentru om : aerul, apa, lumina, roadele pământului şi multe altele.

Mântuitorul spune: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”, adică El vede tainic această dăruire de sine a omului care posteşte. Postul este, aşadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui ce posteşte, dar este o stare de jertfă sau ofrandă de sine dorită în mod liber şi după puterea fiecăruia. Postul este semnul iubirii, ca unire în rugăciune a omului credincios cu Dumnezeu Cel netrecător şi nelimitat, Cel ce Se află mai presus de lucrurile trecătoare şi limitate din lumea aceasta. Deci postul susţine rugăciunea omului credincios care face din relaţia şi legătura sa cu Dumnezeu centrul şi sensul sau lumina vieţii sale. Cine posteşte şi nu se roagă nu imprimă o semnificaţie teologică postirii sale, ci rămâne doar la un nivel de exerciţiu biologic şi psihologic, motivat igienic, estetic sau economic.

Smerenia şi bucuria, semnele postului adevărat

Postul este o virtute, adică o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să ne mândrim cu postul, să fim lăudaţi sau compătimiţi şi admiraţi în acelaşi timp, întrucât adesea postul întristează faţa omului postitor. Cei care, în timpul Mântuitorului Iisus Hristos, umblau cu faţa tristă şi îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor îşi făceau din postire un merit al unei jertfe care trebuie să fie lăudată. De aceea, Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sa că cel ce posteşte nu trebuie să fie trist. Nu trebuie, deci, să postim nici pentru a aduna admiraţie şi laudă, nici pentru a trezi milă sau compătimire. Trebuie să postim cu smerenie şi cu bucurie tainică, fără publicitate şi slavă deşartă. Această postire în stare de smerenie e cea dintâi învăţătură despre post. În acest sens, Mântuitorul spune, „tu când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”. A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta bucuria, normalitatea vieţii, a arăta că trăieşti viaţa ca binecuvântare primită de la Dumnezeu. A spăla faţa însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia printr-o înfăţişare posomorâtă sau chip întunecat (smolit). În acest caz, smoala sugera smerenia, dar ascundea mândria. Ungerea capului şi spălarea feţei pot fi şi semne de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Aşadar, nu trebuie să atragem atenţia prin semne exterioare asupra postului, care este o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală cu Dumnezeu, Care vede tainic şi tăcut sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.

În Evanghelia acestei Duminici se arată, de fapt , motivaţia postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase şi băuturile rafinate. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a felului nostru de a fi, trecerea de la lăcomia de cele materiale la dăruirea de sine spirituală, pentru a cultiva mai intens comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător. Postul este ridicarea omului deasupra darurilor materiale, pământeşti, pentru a se uni în rugăciune cu Dumnezeu Cel Milostiv, Tatăl nostru Cel ceresc. Postul este, aşadar, dor de cer, de viaţă şi bucurie veşnică. Întrucât postul este dezlipire de cele pământeşti şi unire cu cele cereşti, Mântuitorul ne îndeamnă: „Nu vă adunaţi comori aici pe pământ unde moliile şi rugina le strică”, adică unde se constată zi cu zi cum faţa lumii trece, se schimbă, iar lucrurile îşi pierd valoarea, şi „unde furii le sapă şi le fură”, adică unde nimic nu este sigur, nu este stabil, ci totul este imprevizibil. Vedem cum, prin învăţătura Sa, Mântuitorul Iisus Hristos cheamă la o mutaţie, la o ridicare a omului din planul vieţii pământeşti în planul vieţii cereşti, duhovniceşti, zicând: „Adunaţi-vă comori în ceruri”, deci comori netrecătoare, iar apoi adaugă: „Unde este comoara ta acolo este şi inima ta”. Întrucât Hristos Domnul vorbeşte de comorile duhovniceşti netrecătoare şi despre inima care le adună în ea, trebuie să căutăm şi să adunăm comorile duhovniceşti. Aceste comori spirituale nu se schimbă, nu se devalorizează şi nu se pierd niciodată, ci rămân veşnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt, roadele harului în sufletul omului. Aceste comori duhovniceşti trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti.

Dacă o comoară este pământească, materială şi limitată, iar inima noastră se leagă excesiv de aceasta, atunci inima rămâne sclavă a lucrurilor pământeşti. Dacă o comoară este cerească, spirituală, mereu crescând în relaţia cu Dumnezeu Cel nemărginit şi netrecător, inima noastră sau sufletul nostru se deschide spre Dumnezeu, spre iubirea Lui cerească infinită şi eternă. Astfel, sufletul omului nu se mai leagă în mod pătimaş şi definitiv de lucrurile limitate şi trecătoare, ci se umple şi creşte mereu în lumina, harul şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi Cea netrecătoare şi nelimitată.

Postul, timpul nevoinţelor pentru a spori comorile din „traista” sufletului

Într-un limbaj poetic sau metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în „traista” sufletului nostru, fiindcă omul este călător sau pelerin în această lume, spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru prin post, rugăciune, priveghere, nevoinţă, pocăinţă, milostenie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine? Adunăm prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu Cel Veşnic în sufletul nostru. Adunăm lumina iubirii Lui în inima noastră. Ca atare, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, are privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti, izvorâte din gânduri duhovniceşti, săvârşeşte fapte duhovniceşti, care se aseamănă cu lucrările lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului adunăm în viaţa aceasta pământească, atâta lumină ducem cu noi dincolo, în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, când vom trece din lumea aceasta. Astfel, sufletul nostru se va înălţa în intensitatea luminii prezenţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, pe treapta de lumină pe care o avem noi deja ca o arvună în sufletul nostru. De aceea, Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru, adică este în inimile voastre” (cf. Luca 17, 21). Când în inimile noastre adunăm lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, a învierii sufletului din moartea păcatului şi a luminării sufletului ca primire a prezenţei luminii Preasfintei Treimi în inimile noastre. Ca atare, timpul postului este luptă cu întunericul păcatelor, pentru a cultiva lumina virtuţilor, luptă pentru a ne dezlipi de cele trecătoare, pentru a ne uni cu Dumnezeu Cel netrecător. În timpul Postului Sfintelor Paşti, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupeşte, dar ne întărim duhovniceşte. Reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală. În timpul Postului Sfintelor Paşti, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ei înşişi fiind mari postitori şi păstori de suflete. Iar această postire a tuturor ortodocşilor creştini, cler şi popor, este o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul în pustie, pentru a ne arăta nouă că la curăţirea de păcate şi sfinţirea vieţii nu se poate ajunge fără post şi rugăciune.

Adam a fost izgonit din rai pentru că n-a postit

Există o legătură spirituală între postul Mântuitorului de 40 de zile, pe de o parte, şi izgonirea lui Adam din rai pentru că nu a postit, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paşti se referă deodată la greşeala lui Adam celui dintâi şi la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, duminica aceasta ultimă dinainte de începerea postului se numeşte şi Duminica Izgonirii lui Adam din rai.

Ne întrebăm, de ce a fost izgonit Adam din rai? Răspunsul este simplu: pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeie, iar femeia pe şarpe.

Hristos - Noul Adam ne învaţă să luptăm cu ispitele

Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos învăţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte. Domnul Iisus Hristos a respins, la prima ispită, lăcomia faţă de cele materiale, la a doua ispită a respins pofta de stăpânire a lumii acesteia, iar la a treia ispită a refuzat ispita slavei deşarte, venită din partea lui Satan, adică aceea de a Se arunca de pe templu, considerând că îngerii Îl vor susţine ca să nu Se vatăme. În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului despărţit de Dumnezeu prin neascultare de El.

Ascultarea lui Hristos - Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

Sfinţii Părinţi spun că Mântuitorul a fost răstignit la ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să îndrepte greşeala lui Adam, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii raiului, prin neascultare, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, căzând în păcatul neascultării, al lăcomiei şi al nepocăinţei (lipsei de responsabilitate).

În concluzie, putem spune că, în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, şi noi suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii, nu acuzând sau judecând pe alţii, ci plângând păcatele noastre, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, smerindu-ne pe noi înşine şi cerând iertare. Astfel vom primi iertarea de la Dumnezeu şi eliberarea de un trecut apăsător şi întunecat, pentru deschiderea perspectivei unui prezent şi a unui viitor luminat de Dumnezeu cu bucuria prezenţei Sale în sufletele noastre.

În timpul Postului Sfintelor Paşti trebuie să căutăm, cu dragoste şi dor, mai ales eliberarea noastră de păcat, de atitudinea pătimaşă faţă de lucruri şi oameni, sfinţindu-ne privirile, văzând pe oameni ca fraţi întru Hristos, privind lumea din jurul nostru ca dar al lui Dumnezeu care se cere dăruit şi altora, trăind întreaga noastră viaţă ca pe o arvună de fericire în comuniunea eternă a Preasfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române