Puterea izbăvitoare a Crucii

Duminica dinaintea Înălţării Cinstitei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Textul Evangheliei Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci conține doar cinci versete. Este unul dintre textele cele mai scurte care se citesc, ca Evanghelie, în cadrul Sfintei Liturghii din duminicile de peste an. Este scurt, dar pe cât este de scurt, pe atât este de bogat în învățături de credință: prefigurarea puterii Crucii, despre Întrupare, mântuirea lumii prin venirea Fiului, despre Judecată. Toate aceste învățături au fost expuse de către Mântuitorul Hristos într-un dialog pe care l-a avut cu un fruntaș al iudeilor, cu un fariseu, cu un cărturar, cu un învăţător de Lege, pe nume Nicodim. Dar să vedem mai în amănunt textul Evangheliei.

Dialogul lui Iisus cu Nicodim. O „teologie de taină”

Într-o noapte, Nicodim vine pe ascuns la Iisus. O vizită surpriză pentru Mântuitorul Hristos. Nicodim s-a temut să vină în mod făţiş, pentru că tocmai se hotărâse în Israel ca să fie dat afară din sinagogă oricine va crede în Iisus şi-L va mărturisi. Așa că Nicodim, învăţător de Lege care predica în sinagogă, nu putea să riște a fi dat afară din ea.

Era un om de cinste în Israel, membru și al Sanhedrinului, de aceea, teama de a nu se compromite îl determină să vină noaptea, în taină, la Iisus. Dar vine cu gând bun, nu cu viclenie. Este bine intenţionat în demersul lui. Nu a venit să-L prindă pe Iisus în cuvânt, ca apoi să-L demaşte în faţa autorităţilor religioase ale poporului, ci sincer, cu bune intenţii, cu siguranță având multe întrebări pentru Iisus. Nu știm dacă a reușit să i le mai și pună. Evanghelistul Ioan, singurul care redă acest episod, nu consemnează nimic în acest sens. A reuşit doar atât, să facă o afirmaţie, să expună un crez de-al lui, referitor la Persoana lui Iisus, și nimic mai mult. Și iată ce-I zice: „Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit Învăţător, fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el…” (In. 3, 2).

Observăm în exprimarea lui că vorbește la plural: „știm”. Nu spune „ştiu” că de la Dumnezeu ai venit Învăţător, ci „ştim”. Aşa este în textul original, şi s-ar putea ca Nicodim să fi exprimat nu numai crezul său, ci şi al altora din Israel, dintre fruntaşii iudeilor care vedeau în Iisus un adevărat rabi.

Se pare că Nicodim n-a reuşit să-L întrebe nimic pe Iisus, pentru că Acesta i-o ia înainte şi-i expune câteva adevăruri. Din acest dialog s-a născut o adevărată teologie. Iată care sunt elementele fundamentale ale acestei „teologii a dialogului de taină”: răscumpărarea, Întruparea lui Iisus, iubirea lui Dumnezeu ca motivaţie a Întrupării şi a trimiterii Fiului, posibilitatea salvării omului care crede în Iisus.

Prima problemă pe care o abordează Mântuitorul Hristos, în dialog cu Nicodim, este naşterea de Sus. Fariseului și cărturarului Nicodim, Iisus îi spune: „Adevăr, adevăr îţi spun: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 3). Profund adevăr de credință! Dar se pare că Nicodim n-a înţeles prea mult din el, pentru că imediat îi pune o întrebare copilărească lui Iisus: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?…” (In. 3, 4).

Văzând că nu înțelege, Iisus încearcă să-i explice despre ce fel de naștere este vorba: „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Așadar, îi vorbește despre Botezul creștin și despre efectul acestuia asupra celui botezat. Și ca să-l asigure despre adevărul celor mărturisite, Iisus mai adaugă: „Noi ceea ce am văzut mărturisim şi ceea ce am văzut spunem” (In. 3, 11).

Cred că din momentul acesta Nicodim a început să fie tulburat şi nedumerit. De aici începe frământarea lui. Şi la toate acestea Iisus mai adaugă un lucru, greu de înţeles pentru partenerul Său de dialog. Iată ce-i spune: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (In. 3, 13).

„Ce autoritate reclami pentru Tine?”

Iisus Îşi prezintă acum identitatea. El este Cel care a venit din cer şi S-a întrupat şi nimeni, acolo, nu s-a suit vreodată, decât numai El, Care S-a pogorât de la Tatăl. Cu aceste cuvinte credem că pe Nicodim îl va fi uluit total. Îşi va fi zis Nicodim: deci, Tu nu eşti un simplu învăţător? Cu cine stau eu de vorbă? Nu cu un Rabi? Deci, Tu ai venit din cer? Atunci, ce autoritate reclami pentru Tine? Întrucât pentru el autoritatea cea mai mare era Moise. Și Moise a venit de la Dumnezeu şi cuvântul lui a fost de la Dumnezeu, își va fi zis, mai departe, Nicodim. Aşadar, ce autoritate mai mare decât Moise poţi avea Tu?

Iisus îi intuiește nedumerirea. Se vede din felul în care poartă dialogul mai departe. Ce trebuia să facă El acum? Nimic altceva decât să-i dea lui Nicodim o „cheie”, spune fostul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, care să dezlege problema celor două autorităţi: una a lui Moise, garantată de mult şi pe care el ca învăţător de Lege o ştia foarte bine, şi alta a lui Iisus, care trebuia demonstrată acum. Şi atunci, Iisus îl aduce pe Nicodim în planul său de înţelegere şi face apel la Moise. Iată ce-i spune: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 14). Ce-şi va fi zis Nicodim acum? De ce face apel la Moise? Ce vrea El să spună, referindu-se la Moise, în încercarea de a-Și argumenta identitatea? Dar nu se poate ca el, Nicodim, învăţător al Legii Vechiului Testament, să nu fi intuit motivul pentru care Iisus a făcut referire la Moise şi la şarpele înălţat de către el. Și-atunci, iată de ce Iisus a făcut referire la prorocul care a primit Legea pe Sinai. El voia să-i transmită ceva lui Nicodim, și prin el, și nouă celor de azi. Ce anume? Adevărul despre Cruce și despre puterea oferită ei de către Cel ce a murit pe ea.

În cartea Numeri cap. 21, 1-9 este relatat un moment în care poporul evreu, în drum spre Ţara Făgăduinţei, cârteşte împotriva lui Dumnezeu, repro­șându-i lui Moise ieșirea din Egipt: „Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori în pustie? Că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul ni s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă” (Num. 21, 5). Dumnezeu Se supără pe cârtitori și îi pedepseşte, trimițând şerpi veninoşi care, muşcându-i, îi omorau.

Poporul se căieşte înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul săvâr­șit, şi-atunci Moise, la porunca lui Iahve, înalţă, pe un stâlp, un şarpe de aramă. Și sfătuiește poporul ca tot cel ce va fi muşcat de şerpii veninoşi să privească la șarpele de aramă și astfel va fi salvat. Iată porunca Domnului: „Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp; şi va fi că tot omul atins de muşcătură şerpească, de se va uita la el, va trăi». Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acela privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Num. 21, 8-9). Și, astfel, poporul scapă de pedeapsă.

Relatându-i acest eveniment, Iisus îi descoperă, acum, lui Nicodim că El este Fiul lui Dumnezeu și că, precum şarpele de aramă a fost înălţat pe stâlp, tot aşa şi El va fi înălţat pe stâlpul crucii, iar toți cei mușcați de șarpele-diavol, privind la El, nu vor mai muri. Dar, nu numai că nu vor mai muri, ci vor avea și viața veșnică.

Sfântul Chiril al Alexandriei vede șarpele de odinioară personificat în păcate, care au aceeași mușcătură mortală. Iată ce spune el: „Căci şarpele înseamnă păcatul amar şi de oameni ucigător, care chinuie tot neamul omenesc de pe pământ, muşcând în multe moduri sufletul fiecărui om şi vărsându-şi în el veninul de multe feluri al răutăţii”.

Așadar, șarpele de aramă al lui Moise dădea viața pământească; Iisus înălțat pe Cruce oferă viața veșnică. Crucea, cu Cel răstignit pe ea, devine astfel dătătoare de viață lumii. Dar este de precizat un lucru: ca să ai via­ță, nu e suficient să priveşti numai la Cruce și la Iisus răstignit pe ea, ci trebuie să și crezi în puterea ei. Aşadar, şi în Vechiul Testament se vindecau numai aceia care priveau la șarpe. Șar­pele ca instrument de salvare exista, dar cei care nu voiau să privească la el mureau. Hristos Cel înălţat pe lemnul Crucii poate fi văzut de către oricine, dar numai aceia trăiesc, care cred în El.

Iată cât de profund a fost acel dialog al lui Iisus cu Nicodim și cât de greu va fi fost pentru învățătorul evreu să intuiască mesajul cuvintelor lui Iisus.

Crucea - semn al adorării lui Hristos

Crucea lui Iisus a fost cinstită, dedicându-i-se un adevărat cult încă din primul veac creștin. În Epistola către Filipeni, scrisă cândva în jurul anului 54-55, din Efes, Apostolul Pavel amintește cu durere în suflet și cu lacrimi în ochi despre unii care se purtau ca dușmani ai Crucii lui Hristos. Iată ce spune el: „Mulţi despre care v-am vorbit adeseori (adică acei contestatari ai Jertfei lui Iisus), iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos; sfârşitul acestora este pieirea” (3, 18). Așadar, sfârșitul celui ce nu crede în Cruce și o batjocorește este pieirea.

Convingerea că Sfânta Cruce poartă în sine o putere pe care unii nu o sesizează, ba chiar o disprețuiesc, fapt care îi condamnă irevocabil, îi produce Apostolului o stare de disconfort sufletesc alarmantă. Luarea de atitudine împotriva acelora care desconsiderau puterea Crucii ne conduce la concluzia că, la vremea scrierii Epistolei, în cadrul cultului creștin Sfânta Cruce avea un loc aparte. Aceste texte constituie baza nou-testamentară a cultului Crucii, practicat de către creștini încă din a doua jumătate a veacului întâi.

Același Apostol Pavel mărtu­risește în Epistola către Galateni că, între creștinii din vremea sa, erau unii care erau prigoniți pentru Crucea lui Hristos (6, 12). Acest lucru dovedește că pe vremea sa Crucea era cinstită ca semn de autentificare a identită­ții creștine. În acest sens, Apostolul le spune: „Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos...” (Gal. 6, 14). „Lauda” de care Apostolul vorbește nu e nimic altceva decât semnul identificării sale depline cu Evanghelia pe care o propovăduia și care era centrată pe Cruce, adică pe Jertfa lui Iisus de pe ea. Mesajul pe care Apostolul îl transmitea astfel creștinilor galateni era că răstignirea crești­nului față de „lume”, înțeleasă ca realitate a păcatului, este operată doar de Cruce și de asumarea ei.

Un cult al Crucii exista deja și în comunitatea creștină din Corint la vremea când Apostolul le trimitea Epistolele, unele păstrate, altele pierdute. Afirma­ția-avertisment: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1, 18) exprimă o parte a propovăduirii apostolice, care avea în centrul ei venerarea Crucii, înțeleasă ca putere mântuitoare pentru cei ce cred în ea și scandal pentru cei ce se poticnesc, văzând în ea doar „nebunia” unui Dumnezeu Care Și-a lăsat Fiul să moară în ocara ei (1 Cor. 1, 22-25).

Autorul Epistolei către Evrei ne spune despre Iisus că „pentru bucuria pusă înainte-i a suferit Crucea, neținând seama de ocara ei” (12, 2). Această anticipată bucurie eshatologică a însoțit cultul Crucii primilor creștini în identificarea lor deplină cu Hristos. Este exact ceea ce Apostolul Pavel le spunea creștinilor galateni, în încercarea de tâlcuire a ceea ce el simțea din experiența sa cu Domnul jertfit: `M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine... Cel ce m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2, 20).

Așadar, de puterea ei ne îm­părtășim toți cei ce o cinstim. Cu această putere ne înarmăm, cu această putere umblăm în lume, această putere străjuieşte la răspântiile drumurilor şi sfinţeşte casele noastre. Crucea ocroteşte şi somnul de veci al celor dragi ai noştri, de aceea străjuiește la mormântul lor.

Însemnaţi-vă cu semnul Crucii ori de câte ori porniţi la drum, pentru a vă fi scut și apărare în călătorie! Pretutindeni, ziua şi noaptea, să nu începeți nici un lucru până ce nu v-aţi însemnat cu semnul acestei puteri. Crucea nu e un semn oarecare. De aceea, faceţi acest semn şi peste pruncii din leagăn, care încă nu pot să şi-l facă, ca această putere să-i ocrotească, să-i crească mari şi să-i ajute să devină, mai târziu, creștini adevărați.

Acesta este semnul şi puterea care ne însoţeşte şi prin care biruim orice obstacol și trecem orice primejdie ivită în calea noastră.