Singura întrebare esențială

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Există întrebări fundamentale pe care orice om și le pune odată și odată. „De unde vine viața? Încotro ne îndreptăm? Ce sens are viața mea? Există ceva dincolo?” Odată ce acceptă că Dumnezeu este răspunsul la aceste întrebări, omul credincios își va pune inevitabil întrebarea esențială: Ce să fac ca să am parte de Dumnezeu și dincolo? Când nu știe să își răspundă singur, omul apelează la un altul care știe răspunsurile. Că așa stau lucrurile ni se arată îndeosebi în viețile sfinților. „Avva, spune-mi un cuvânt!” este rugămintea frecvent întâlnită în Pateric, adresată de ucenicul care vrea să știe ce să facă pentru mântuirea sufletului său.

În Evanghelia duminicii de astăzi, întrebarea este pusă Mântuitorului de un dregător: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moș­tenesc viața de veci? (Lc. 18, 18). Toți evangheliștii sinoptici - Matei, Marcu și Luca - redau întâmplarea, însă fiecare reține câte un detaliu aparte, astfel încât lectura paralelă a celor trei relatări este edificatoare pentru înțele­gerea episodului.

Aceeași întrebare i-a mai fost pusă Mântuitorului de un în­vă­ță­tor de lege, cu intenția de a-L încurca (Lc. 10, 25). Acum întrebarea vine din partea unui om sincer. Așa se explică faptul că, deși era demnitar, el îngenunchează în fața lui Iisus (Mc. 10, 17). Iar Iisus chiar îl îndră­gește pe acest om onest, preocupat de dobândirea vieții veșnice (Mc. 10, 21).

Împlinirea poruncilor

Mântuitorul îl îndeamnă pe dregător să împlinească poruncile. „Care?”, întreabă acesta (Mt. 19, 18). Întrebarea sa era justificată, căci rabinii din antichitate susțineau că în Lege sunt 613 porunci și că orice evreu era dator să le împlinească. Răspunsul Mântuitorului, din această perspectivă, surprinde prin concizie: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Lc. 18, 20).

Iisus i-a recomandat dregătorului să observe cele mai cunoscute porunci din Scriptură. Orice iudeu le cunoștea, pentru că făceau parte din Decalog („Cele zece porunci”). Datorită importanței lor, Legea lui Moise le expune în două rânduri: prima oară în capitolul 20 din Ieșire, apoi în capitolul 5 din Deuteronom.

Prin faptul că îndeamnă la respectarea acestor porunci, Mântuitorul confirmă autoritatea lor și pentru creștini. Deși multe rânduieli ale legislației mozaice au fost abrogate deja din timpul Bisericii primare, Decalogul și-a păstrat autoritatea normativă până în ziua de astăzi. Cele zece porunci sunt cuprinse în mai toate cărțile de rugăciune tipărite în Biserica Ortodoxă Română, la capitolul „Îndatoriri ale creș­tinilor”.

Cele zece porunci reglementează atât conduita omului față de Dumnezeu, cât și pe cea față de alți oameni. Mântuitorul nu îi amintește dregătorului tot Decalogul, ci doar poruncile care se referă la relația omului cu semenii (Iș. 20, 2-17). Să fi avut Iisus în vedere poziția socială a acestui om, faptul că tocmai cei care dețin puterea sunt predispuși să abuzeze de ea, făcând rău și ne­dreptățindu-și semenii? Nu știm, nu ni se spune. Din cuvintele Mântuitorului reiese doar că, în condiții normale, împlinirea poruncilor i-ar fi fost de ajuns dregătorului pentru a afla calea spre viața veșnică.

De ce sunt aceste porunci o condiție esențială pentru moște­nirea vieții veșnice? Cel mai clar răspuns ni-l dă cel care a spus despre sine: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Sfântul Apostol Pavel sintetizează învățătura Mântuitorului, din răspunsurile date învățătorului de lege (Lc. 10, 25-28) și dregătorului (Lc. 18, 18-20), astfel:

„Pentru că poruncile: să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești... și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Rom. 13, 9).

Iubirea aproapelui este calea spre dobândirea vieții veșnice. Împlinind poruncile, bătătorim această cale.

Dificultatea majoră: renunțarea

Dialogul Mântuitorului cu dregătorul putea să se încheie aici. Întrebarea esențială își primise răspunsul. Dregătorul confirmă că știe poruncile și că le-a păzit dintotdeauna. Și totuși, simte că încă îi lipsește ceva pentru a putea moșteni viața veșnică. Iar Iisus îi descoperă dificultatea esen­țială. „Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Lc. 18, 21).

De-abia acum dialogul se încheie. Dregătorul pleacă întristat, pentru că e foarte bogat. Atât de bogat, încât devenise dependent de avere. În orice dependență, re­nun­țarea la elementul care conferă plăcerea produce tulburări fizice și psihice asupra celui dependent. De aceea „s-a întristat” dregătorul, iar întristarea sa a fost la fel de sinceră și profundă precum dorința inițială de a moșteni viața veșnică. Bunurile proprii nu îi mai asigurau existența, ci i-o înlănțuiau. Re­nunțarea la tot ceea ce avea i-ar fi redat libertatea. L-ar fi urmat astfel pe Hristos, ar fi agonisit comori în ceruri, ar fi dobândit viața veșnică. Din păcate, povara lui „a avea”, acum și aici, l-a făcut să rateze șansa de „a fi” în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

Cămila prin urechile acului

Deși dregătorul a plecat (Mt. 19, 22), Mântuitorul rostește o sentință care îl privea pe acesta: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu”. Unii tâlcuitori au sugerat că Mântuitorul nu s-a referit aici la cămilă, ci la o funie groasă, confuzia apărând datorită asemănării celor două cuvinte în greacă. Dar Iisus folosește asemănător imaginea cămilei când îi mustră pe farisei și cărturari pentru formalismul excesiv: „Călăuze oarbe, care strecurați țân­țarul și înghițiți cămila!” (Mt. 23, 24). Imaginea suprarealistă a cămilei care încearcă să treacă prin urechile acului exprimă cât se poate de realist dificultatea sufletului alipit de averi de a se desprinde de ele.

Puterea de a renunța

Pasajul evanghelic înregistrează și altă sentință a Mântuitorului referitoare la mântuire. Ea îi viza pe cei rămași după plecarea dregătorului, înfricoșați de lipsa oricărei perspective de a se mântui: „Cele ce sunt cu nepu­tință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. (Lc. 18, 27)

Printre ei erau și Apostolii, care au lăsat tot - familie și bunuri - pentru a urma lui Iisus. Un sacrificiu care, cu siguranță, nu a fost ușor! Dar renunțarea lor e răsplătită prin făgăduința Mântuitorului că vor dobândi mult mai mult în schimb, chiar și viața veșnică (Lc. 18, 28-30).

Astfel, întrebarea inițială a dregătorului primește acum un răspuns, potrivit pentru orice om, în orice loc și timp ar trăi el: cel care are puterea de a renunța la obstacolul său pentru a urma lui Hristos va moșteni viața veșnică. Iubirea pătimașă de avere este doar un caz, căci orice patimă reprezintă un obstacol în calea urmării lui Hristos!