Un suflet drept într-un trup gârbov

Evanghelia Duminicii a XXVII-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăţa, într-o zi de sâmbătă, în sinagogă. Şi iată era acolo o femeie care avea, de optsprezece ani, un duh de slăbiciune, şi care era gârbovă de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile peste dânsa şi îndată s-a îndreptat şi a început să slăvească pe Dumnezeu. Atunci, mai marele sinagogii, mâniindu-se, pentru că Iisus o vindecase sâmbăta, a luat cuvântul şi a grăit poporului: şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, şi nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns şi i-a zis: făţarnicilor, fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele măreţe săvârşite de Dânsul.

Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie din această duminică ne prezintă un episod important al propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, din care putem desprinde câteva învăţături şi înţelesuri duhovniceşti, foarte importante pentru viaţa noastră creştină.

Demonii pot provoca suferinţă trupului, dar nu pot încovoia sufletul credincios

Din întâmplarea relatată de pericopa evanghelică a acestei duminici aflăm că, în timp ce învăţa într-o sinagogă, Mântuitorul Hristos zăreşte o femeie gârbovă, care purta această suferinţă de optsprezece ani. Femeia stătea liniştită şi asculta cuvântul de învăţătură al Mântuitorului, de unde putem deduce că era o persoană credincioasă şi, în pofida suferinţei sale, era nelipsită sâmbăta de la sinagogă. Poate că, de la o vreme, nici nu se mai gândea la vindecarea ei trupească, ci doar la mântuirea sufletului, la apropierea de Dumnezeu. E important de subliniat acest aspect deoarece oamenii când se confruntă cu suferinţe, când trec prin încercări, fie se depărtează de Dumnezeu, revoltându-se şi cârtind, fie se apropie şi mai mult de El, dând sens duhovnicesc suferinţei lor.

Femeia gârbovă, care, din pricina infirmităţii sale, nu mai putea privi nici la cer, nici spre chipurile oamenilor, îşi purta crucea sa cu multă credinţă şi cu profundă smerenie. Pentru că avea credinţă puternică în Dumnezeu, suferinţa nu i-a diminuat credinţa, ci a făcut-o mai statornică, mai râvnitoare şi mai răbdătoare în credinţa ei, Mântuitorul Iisus Hristos o numeşte „fiică a lui Avraam”. A numit-o aşa pentru că Avraam este părintele credinţei, iar cei din poporul lui Israel care dovedeau credinţă puternică erau numiţi fii şi fiice ale lui Avraam.

Femeia gârbovă, spune evanghelistul Luca, avea un „duh de slăbiciune”, iar din cuvintele Mântuitorului aflăm că aceasta a fost „legată de Satana”. Din aceasta înţelegem că, uneori, bolile spirituale pot avea consecinţe fizice şi că, în răutatea lor, demonii pot provoca nu doar suferinţe sufleteşti, ci şi suferinţe trupeşti.

Vindecarea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos dovedeşte că oamenii care au credinţă în timp de încercare şi de suferinţă, care nu se despart de Dumnezeu prin revoltă şi cârtire, ci se apropie mai mult de El prin rugăciune, aceia îşi curăţesc sufletul şi au speranţa răsplătirii credinţei. Credinţa femeii gârbove este răsplătită într-un moment în care ea nu se mai gândea la vindecare, ci căuta doar mântuirea, ca iertare de păcate şi dobândire a vieţii veşnice.

Recunoştinţă şi mărturisire pentru lucrarea vindecătoare a lui Dumnezeu

Spre deosebire de femeia gârbovă, despre care vorbeşte Evanghelia acestei duminici, mulţi oameni drepţi la trup sunt foarte firavi, îndoiţi şi îndoielnici în ceea ce priveşte credinţa lor, iar atunci când credinţa este şovăielnică, sufletul devine gârbov. Însă, această femeie, deşi avea un trup firav şi gârbov, avea un suflet drept, deoarece credinţa ei era dreaptă şi tare. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, Care nu se uită numai la faţa omului (cf. I Regi 16, 7), ci, dincolo de trup, vede sufletul, a dorit ca, de faţă cu toţi cei aflaţi atunci în sinagogă, să scoată în evidenţă credinţa, răbdarea şi multa smerenie a acestei femei. Din acest motiv a ales ca să o vindece tocmai în zi de sâmbătă, când sinagoga era plină de oameni.

Totuşi, minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar o lucrare de răsplătire a credinţei. Femeia nu a cerut în mod expres Mântuitorului Hristos această vindecare. Nu se simţea demnă ori poate nu îndrăznea să-L deranjeze, ci se ruga lui Dumnezeu cu credincioşie, aşa cum făcea, sâmbătă de sâmbătă, la sinagogă. Din toată această întâmplare înţelegem că Dumnezeu săvârşeşte vindecarea noastră nu atunci când dorim noi, ci când consideră El că este necesar, pentru noi şi pentru cei din jurul nostru.

După ce a fost vindecată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin punerea mâinilor deasupra ei şi prin binecuvântare, cel dintâi lucru pe care aceasta l-a făcut a fost acela de a-L slăvi pe Dumnezeu.

A slăvi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că de la El vine viaţa, sănătatea şi mântuirea. Dar slăvind pe Dumnezeu, această femeie, indirect, a mărturisit că în Iisus Hristos este prezent Dumnezeu; că numai puterea dumnezeiască prezentă în Iisus Hristos putea să o vindece într-o clipită, pe ea, care suferea de optsprezece ani. Ne putem închipui multa ei bucurie, pe care a simţit-o după vindecare, însă vedem că această bucurie a fost mai întâi de toate recunoştinţă şi mărturisire a lucrării vindecătoare a lui Dumnezeu.

Din iubirea faţă de Dumnezeu primim iubire curată pentru a iubi pe aproapele nostru

Mai marele sinagogii, însă, din invidie că Iisus a făcut această minune şi ca atare atrăsese atenţia întregii comunităţi asupra Sa, a început în mod făţarnic să spună că vindecările nu trebuie să se facă sâmbăta, ci în timpul săptămânii. Mântuitorul, însă, i-a răspuns: „Făţarnicilor”, pentru că cel care luase cuvântul nu era singur, ci reprezentantul făţarnicilor şi clevetitorilor, „fiecare dintre voi nu-şi dezleagă, oare, în ziua sâmbetei, boul sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar această femeie, care este fiica lui Avraam şi pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cădea, oare, să fie dezlegată de legătura ei în ziua sâmbetei?”. După aceste cuvinte ale Mântuitorului, spune Evanghelia, „s-au ruşinat toţi cei care erau împotriva lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele măreţe săvârşite de Dânsul”.

În primul rând, observăm, aşadar, două atitudini diferite faţă de vindecarea femeii gârbove: invidia mai-marelui sinagogii, ipocrizia lui - pe de o parte, şi bucuria oamenilor simpli, a credincioşilor - pe de altă parte.

În al doilea rând, Mântuitorul Iisus, chiar dacă, indirect, este acuzat pe nedrept că încalcă porunca sâmbetei ca zi dedicată în exclusivitate lui Dumnezeu, El ne arată un adevăr deosebit de important pentru mântuirea noastră, şi anume că facerea de bine nu trebuie oprită în nici un moment al vieţii noastre. Chiar şi în zi de lucru, şi în zi de sărbătoare, trebuie să arătăm iubire şi ajutorare frăţească pentru cei în suferinţă. Şi în zi de sărbătoare, şi în zi de lucru trebuie să preamărim pe Dumnezeu nu numai cu cuvântul, ci şi cu faptele de ajutorare a semenilor noştri.

Foarte adesea, când arătăm iubire faţă de semenii noştri care se află în suferinţă, de fapt noi preamărim pe Dumnezeu, deoarece porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi porunca iubirii faţă de aproapele nu se exclud, nu se opun una alteia, ci din iubirea faţă de Dumnezeu primim iubire curată pentru a iubi pe aproapele nostru, iar în fapta de ajutorare arătată aproapelui nostru se arată milostivirea lui Dumnezeu Care lucrează prin oameni. Evanghelia acestei duminici, aşadar, ar putea fi numită „Evanghelia facerii de bine în orice vreme şi în orice loc”.

Opera de caritate este o rodire a Evangheliei

Evanghelia acestei duminici ne mai arată că Mântuitorul este şi vindecător. În limba greacă, în limba latină, dar şi în unele limbi moderne, cuvântul „mântuitor” înseamnă şi „vindecător”, or cuvintele „vindecător” şi „mântuitor” au, în mare, acelaşi înţeles. Vindecând-o pe această femeie gârbovă, Hristos Domnul ne-a arătat, deodată, puterea Sa mântuitoare, dar şi puterea Sa dătătoare de viaţă şi de sănătate.

Din grija Mântuitorului faţă de această femeie gârbovă, dar şi din grija Sa faţă de toţi suferinzii pe care i-a vindecat, Biserica a învăţat să ajute pe cei bolnavi, pe cei săraci, să încerce să aducă alinare şi vindecare în viaţa oamenilor atunci când se întâlneşte cu suferinţa, indiferent de originea bolii. Opera de caritate a Bisericii, opera medicală, opera de ajutorare, în general, este o rodire a Evangheliei, lumină care vine din lumina lui Hristos şi iubire din iubirea Mântuitorului nostru pentru oameni.

Pericopa evanghelică despre vindecarea femeii gârbove a fost rânduită spre lectură în perioada de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, tocmai ca noi să nu înţelegem greşit că sărbătoarea, fiind un timp consacrat lui Dumnezeu, ne-ar îngădui să-i uităm pe semeni. Dimpotrivă, Mântuitorul ne învaţă că nici în timpul de sărbătoare în care ne rugăm ori în timpul în care Îi aducem lui Dumnezeu preamărire, nu trebuie să uităm de semenii noştri aflaţi în suferinţă. Din acest motiv, în spitale s-au amenajat capele ori paraclise pentru slujbe şi pentru rugăciune. De aceea, bolnavii sunt şi ei aduşi la biserică, pentru a se ruga împreună cu cei mai sănătoşi, iar în duminici şi în alte zile de sărbătoare, după Sfânta Liturghie, suntem îndemnaţi să îi vizităm pe cei bolnavi şi să-i ajutăm pe cei care au nevoie de sprijinul nostru.

Să rugăm pe Hristos Domnul ca, în această perioadă de pregătire pentru sfânta şi marea sărbătoare a Naşterii Domnului, să împletim rugăciunea cu fapta bună, preamărirea lui Dumnezeu cu ajutorarea semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfântul Ierarh Nicolae - chip al bunătăţii milostive

În această duminică, Biserica serbează pe unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai săi, pe Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

Sfântul Nicolae se numără printre cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii, deşi el nu a fost un mare teolog, nu a scris cărţi renumite de teologie, cum a fost cazul unui alt sfânt contemporan al său, Sfântului Atanasie cel Mare († 373). Sfântul Nicolae are un loc deosebit în sufletele credincioşilor mai ales datorită bunătăţii, blândeţii şi milostivirii sale deosebite. Totuşi, trebuie să ne amintim că Sfântul Nicolae a fost şi un apărător al dreptei credinţe la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), ceea ce arată că, pe lângă bunătatea şi milostenia sa, avea şi un simţ al adevărului mântuitor, un simţ duhovnicesc al dreptei credinţe, un „instinct al Ortodoxiei”.

În Sfântul Nicolae s-a arătat bunătatea harului Preasfintei Treimi

Sfinţii, în general, dar mai ales sfinţii milostivi, reflectă în ei lucrarea harului şi bunătatea lui Dumnezeu Cel preamilostiv, pentru că împlinesc în ei îndemnul Mântuitorului: „Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36) şi „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).

Sfântul Nicolae este un chip al blândeţii şi al milosteniei, iar aceasta explică de ce este el iubit în mod aparte de credincioşi. Sfântul Nicolae este iubit mult de copii, pentru că sufletul curat de copil nu apreciază oamenii după ştiinţa lor, după rangul lor din societate, ori după averea deţinută, ci după bunătatea pe care o arată. Atât de mult îl iubesc copiii pe Sfântul Nicolae că, adesea, îl confundă cu Moş Crăciun. Totuşi, există o legătură duhovnicească între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, pentru că sărbătoarea Sfântului Nicolae (6 decembrie) cade întotdeauna în Postul Crăciunului, în care ne pregătim pentru sfânta sărbătoare a Naşterii Domnului. Moş Crăciun, de asemenea, este personificarea bunătăţii lui Dumnezeu Preamilostivul, a lui Dumnezeu Tatăl, Care „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Tot la fel, şi pomul de Crăciun, care a fost preluat din alte tradiţii şi încreştinat, este plin de daruri, care simbolizează multele daruri ale lui Dumnezeu Tatăl, oferite lumii în Iisus Hristos.

Milostivirea lui Dumnezeu arătată prin sfinţi, bunătatea milostivă, smerită, lipsită de orgoliu, care nu ajută ca să umilească, ci ca să înalţe, care nu ajută ca să se afirme pe sine, ci să dăruiască bucurie celorlalţi, această bunătate a lui Moş Crăciun este anticipată în Moş Nicolae ca bunătate care vine de la Preamilostivul Dumnezeu.

Luăm cu noi în viaţa veşnică lumina darurilor oferite altora

Sfântul Nicolae este un luminător al vieţii creştine, mai ales în această perioadă de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, când şi noi trebuie să învăţăm să răspundem cu daruri la Darul mântuirii pe care Dumnezeu ni-L trimite prin Hristos Iisus.

Să ne rugăm în această perioadă mai mult Sfântului Nicolae şi să încercăm, prin cuvânt şi faptă, să fim milostivi asemenea lui, pentru că luăm cu noi în viaţa veşnică doar atât cât am dăruit altora. Ce am adunat doar pentru noi înşine nu are semnificaţie spirituală, ci doar valoare biologică şi economică. Însă, darurile pe care le facem altora, din iubire milostivă, devin lumină în sufletul nostru şi ne fac asemănători cu Dumnezeu Cel milostiv.

Rugăm pe Sfântul Ierarh Nicolae să ne ajute şi cu rugăciunile sale, nu numai cu pilda vieţii sale, pentru că, adesea, ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu avem putere spirituală suficient de mare de a traduce în faptă ceea ce cunoaştem teoretic. De asemenea, rugăm pe Sfântul Nicolae să ocrotească pe toţi cei ce poartă numele de Nicolae, Nicoleta ori derivatele acestora!

Dorim tuturor ani mulţi şi binecuvântaţi!

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române