Duminica Floriilor este o zi luminoasă şi plină de bucurie în care pregustăm din fericirea Duminicii Învierii lui Hristos. După primirea triumfală a Domnului în Ierusalim urmează Săptămâna Mare, în care ne întristăm pentru Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor trecem de la Postul Mare la postirea aspră din Săptămâna Mare, care poartă acest nume nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s-au săvârşit minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru.
Trecerea celor 40 de zile din Postul Mare la postirea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului se face prin două zile când cinstim minunea învierii lui Lazăr şi Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne explică, în cartea „Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului”, că „Postul Mare se termină în seara de vineri a Săptămânii a VI-a”, iar postirea noastră „continuă şi în Săptămâna Mare a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos”. Din Sâmbăta lui Lazăr, postul, „din ascetic şi pedagogic, devine euharistic”, după cum arată ieromonahul Makarios Simonopetritul în Triodul explicat, deoarece acum intrăm în timpul „aşteptării arzătoare a Mirelui”, când se fac „ultimele pregătiri înaintea venirii Lui”. De aceea, în Săptămâna Mare vom cânta: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. De aceea, ne-am pregătit 40 de zile în timpul Postului Păresimilor pentru ca în Săptămâna Mare să-L primim pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi să mergem alături de El pe drumul către Golgota, trecând prin durerea Crucii pentru a ajunge la bucuria Învierii.
Duminica Stâlpărilor
Înainte de Săptămâna Mare trecem prin Duminica Stâlpărilor, când Domnul vine la Ierusalim şi este primit ca un rege din lumea aceasta. Poporul nu era pregătit pentru venirea unui Mântuitor, care să-l ducă în rai, ci dorea un conducător care să-l elibereze de sub ocupaţia romană. Ei vor totul aici şi acum, nu au perspectiva vieţii veşnice pe care o aduce Hristos prin Jertfa şi Învierea Lui. Mântuitorul nu vine în Ierusalim cu gloria unui conducător din lumea aceasta, ci plin de smerenie, mergând spre Sfintele Sale Pătimiri. Despre smerenia Domnului din momentul intrării Sale în Ierusalim, Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos spune că „este expresia iubirii şi simplităţii Sale”. Semnul vizibil al smereniei Sale este acela că vine la Ierusalim pe mânzul asinei: „Cel care are cerul de tron, s-a urcat pe mânzul asinei şi a intrat în Ierusalim” (Sinaxarul Duminicii Stâlpărilor). Este primit cu multă bucurie, mai ales că toţi cei care erau atunci în Ierusalim aflaseră de minunea învierii lui Lazăr, ceea ce i-a făcut să fie entuziasmaţi şi să creadă că Hristos are puterea să-i elibereze de sub stăpânirea romană. Ei îşi aşază veşmintele pe unde trece Mântuitorul, făcându-i o intrare regală. Sinaxarul, pe baza referatului biblic al Noului Testament, ne relatează: „Copiii evreilor, şi ei chiar, aşterneau înaintea Lui haine şi ramuri de finic; unii le tăiau, iar alţii le purtau în mâini şi strigau mergând înaintea Lui: «Osana, Fiul lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israil!»” Şi explică astfel atitudinea lor: „Acest lucru s-a întâmplat pentru că Preasfântul Duh le-a mişcat inimile lor spre lauda şi slava lui Hristos”. Totodată, ne tâlcuieşte şi ce semnificaţie au stâlpările şi mânzul asinei: „Prin stâlpări, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruinţa lui Hristos împotriva morţii, căci era obiceiul ca învingătorii în lupte sau în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu ramuri de copaci, pururea verzi. Mânzul de asină ne închipuie pe noi, poporul, care ne tragem din păgâni. Hristos şezând pe mânzul asinei şi odihnindu-Se pe el este proclamat înălţător de trofee, biruitor şi împărat al întregului pământ”.
Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim îi determină pe arhierei şi pe toţi mai marii poporului lui Israel să grăbească planul lor de suprimare a Mântuitorului Iisus Hristos. „Când a intrat Iisus în Ierusalim, spune Scriptura, s-a cutremurat tot Ierusalimul. Iar mulţimile fiind aţâţate de arhierei spre răzbunare aveau de gând să-L omoare” (Sinaxarul Duminicii Stâlpărilor). Deja se întrezăreşte suferinţa Domnului din Săptămâna Sfintelor Sale Pătimiri. De aceea, chiar în deschiderea slujbelor Duminicii Floriilor mărturisim că Mântuitorul intră în Ierusalim pentru a merge să pătimească pentru mântuirea noastră: „Șezând pe mânz, Hristoase, când veneai la patimă, ai primit de la pruncii cei fără de răutate cântare de biruinţă. Tu, Cela ce eşti lăudat de îngeri cu cântare întreit sfântă”. Duminică seara, în ziua Floriilor, intrăm în Săptămâna Mare, care este un timp de postire aspră şi de întristare pentru că Hristos pătimeşte pentru a ne izbăvi din blestemul păcatului strămoşesc. Trecerea de la Duminica Stâlpărilor la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului se vede în cântările Vecerniei din Sfânta şi Marea Luni, unde, la Stihoavnă, cântăm: „De la stâlpările de finic şi de la acele ramuri, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând la altă serbare dumnezeiască, la cinstite patimile lui Hristos, la taina cea de mântuire, să alergăm credincioşi; şi să-L vedem suferind patimă de bunăvoie pentru noi. Şi mulţumindu-I, să-I cântăm cântare cuvioasă, strigând: Izvorule al milostivirii şi limanul mântuirii, Doamne, slavă Ţie”. Dacă până la ora 16:00 ne-am bucurat de intrarea Domnului în Ierusalim, după această oră trecem la tristeţea Săptămânii Mari, când suntem martori la taina mântuirii noastre prin Sfintele Lui Pătimiri.
Zilele din Săptămâna Mare
Prima zi din Săptămâna Mare este Sfânta şi Marea Luni, când încep sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. În această zi ne este oferit exemplul vieţii lui Iosif, iar prin lecturile biblice ale zilei avem în faţă imaginea blestemării smochinului în care Domnul nu a găsit rod. Sinaxarul din Triod oferă o explicaţie semnificativă a acestui moment scripturistic: „Este însă şi o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înţelepţi, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui şi-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se aseamănă cu smochina este lucru destul de limpede; are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea şi iuţimea conştiinţei”. Concluzia sinaxarului este aceea că „istoria smochinului a fost aşezată aici pentru a ne îndemna la umilinţă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată pentru a ne înfăţişa pe Hristos”.
A doua zi a Săptămânii Mari este Sfânta şi Marea Marţi, când avem lecturi din Sfânta Evanghelie care ne prezintă mai multe pilde rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, între care şi cea cu temă eshatologică în care ne sunt prezentate cele 10 fecioare, tema acestei zile, prin care Domnul „ne îndemna spre milostenie şi în acelaşi timp spre a ne învăţa să fim cu toţii gata înainte de sfârșitul vieţii”. Sfânta şi Marea Miercuri este ziua în care dumnezeieștii părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puţin înainte de mântuitoarea patimă. Tot în această zi este momentul când Iuda Iscarioteanul merge şi se oferă să-l trădeze pe Hristos, lucru subliniat şi de imnografia Triodului: „Iuda cel înşelător, poftind iubirea de argint, a gândit cu vicleşug să Te vândă, Doamne, pe Tine, comoara vieţii. Pentru aceasta şi îmbătându-se, a alergat la iudei şi a zis călcătorilor de lege. Ce-mi veţi da mie? Şi eu Îl voi da pe El vouă, ca să-L răstigniţi”.
În Joia Mare, Biserica Ortodoxă cinsteşte Sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, adică predarea înfricoşătoarelor taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vinderea Domnului. Imnurile zilei sintetizează semnificaţiile Sfintei şi Marii Joi: „Când slăviţii ucenici, la spălarea cinei, s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat şi judecătorilor celor fărădelege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi iubitorule de avuţii pe Cela ce pentru acestea spânzurare şi-a agonisit. Fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra învăţătorului. Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie”.
Ziua cea mai tristă din cursul anului bisericesc este Vinerea Mare, când creştinii ţin post negru pentru Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. În această zi prăznuim Sfintele şi Mântuitoarele şi Înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, Crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Mai facem încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe Cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El. Cea mai importantă zi din Săptămâna Mare este Sfânta şi Marea Sâmbătă, când „prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viața veşnică”. La capătul acestei zile, prin Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia, facem trecerea către bucuria pascală a Duminicii Învierii.
