Slujbele bisericeşti, între care un loc aparte îl ocupă Sfânta Liturghie, însoţesc omul de la naştere până la moarte şi, după cum explică Paul Evdokimov, acestea îi deschid omului calea spre a deveni "om liturgic" şi a se bucura de "apropierea" cerului de pământ.
Paul Evdokimov numeşte Sfânta Liturghie "cer pe pământ", "icoană a Ortodoxiei" şi consideră că Liturghia pământească "adună" Liturghia cerească şi, în acest mod, "Împărăţia vine spre noi într-o nesfârşită Cincizecime liturgică" (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 23). Sfânta Liturghie este uşa împărătească prin care intrăm şi ne bucurăm de sărbătoarea plină de bucurie a Întâlnirii cu Hristos, mai ales prin momentul cel mai important - Sfânta Împărtăşanie sau Sfânta Euharistie. Sfânta Liturghie pune în practică spusele Sfântului Apostol Ioan: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă - ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi" (I Ioan 1, 1-3). De aceea, la sfârşitul slujbei Sfintei Liturghii, credincioşii mărturisesc realul trăit: "Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi" (Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 182).
Rugăciunea liturgică
Atunci când vorbim de rugăciune, ne gândim în primul rând la rugăciunea particulară, însă există şi acea rugăciune care iese din particular - rugăciunea liturgică. Liturghia, care înseamnă "lucrare comună", ne învaţă adevăratul raport dintre noi şi ceilalţi, ne face să înţelegem cuvintele "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi", să ni le însuşim şi să trăim rugăciunea umanităţii. În această comuniune, egoismul care duce la însingurare este zdrobit, iubirea îşi recapătă locul central în viaţa credincioşilor, iar natura se deschide într-o liturghie cosmică.
Sfânta Liturghie dă viaţă adevărului evanghelic. Pronumele liturgic "eu" nu indică un singular, ci, din contră, tocmai un plural, deoarece desemnează adunarea credincioşilor. Preotul, diaconul şi credincioşii formează un singur trup de rugăciune, iar această participare activă a tuturor explică şi de ce Liturghia ortodoxă foloseşte limba ţării în care se săvârşeşte. Un exemplu concludent în acest sens este faptul că un preot este oprit să săvârşească singur Sfânta Liturghie, cel puţin o a doua persoană trebuie să îl asiste, persoană care simbolizează lumea întreagă. "Sfânta Liturghie este locul lucrării comune a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi şi, de aceea, acest loc însufleţit înseamnă prezenţa activă a tuturor persoanelor membre ale Bisericii" (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, p. 80). Astfel, rugăciunea liturgică devine model al oricărui tip de rugăciune, după cum atunci când Sfinţii Părinţi spuneau "rugăciunea", ei vorbeau despre rugăciunea euharistică. Pe de altă parte, dacă rugăciunea liturgică dă măsura oricărei rugăciuni, ea cere, de asemenea, şi rugăciunea personală.
Liturghia de duminică
Liturghia de duminică este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului. Primirea lui Hristos cel Înviat este întărită de citirea Sfintei Evanghelii şi are un caracter pascal, conţinând mesajul catehezei apostolice. Ciclul săptămânal atribuie fiecărei zile a săptămânii propria amintire: luni - îngerii, marţi - Sfântul Ioan Botezătorul, miercuri şi vineri - Crucea şi moartea Domnului, joi - Apostolii şi Sfântul Nicolae, sâmbătă - Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii şi martirii, culminând cu ziua de duminică. Aceasta este Ziua Învierii, Paştele săptămânal şi, după Sfinţii Părinţi, ea celebrează începutul creării lumii. Dacă sabatul (sâmbăta la evrei, reprezentând ultima zi a săptămânii) este ziua de odihnă a Domnului, duminica este ziua de odihnă a omului mântuit, care participă la Nunta Mirelui. Duminica este şi anticipare şi vestire a Parusiei, adică a celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, când universul întreg va deveni euharistie veşnică. "Ritmul Sfintei Liturghii se situează astfel între Întrupare şi Parusie" şi face trecerea de la Înălţarea lui Hristos la coborârea Mângâietorului, Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, p. 47).
Sfânta Euharistie
În cadrul Sfintei Liturghii are loc o Sfânta Taină - Sfânta Euharistie, care este numită de Sfinţii Părinţi "leac al nemuririi", deoarece credinciosul care o primeşte participă la Domnul în mod esenţial şi primeşte sămânţa vieţii veşnice. Aceasta nu este o taină printre altele, ci este Taina Tainelor, o lucrare a comunităţii bisericeşti care depăşeşte evlavia individuală. Toţi suntem născuţi din Adam şi toţi suntem înviaţi în Noul Adam, Iisus Hristos, prin Sfânta Euharistie. Hristos a împlinit-o, spunând: "Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea", însă nu doar ca o rememorare a trecutului, ci ca primire reală a Lui, ca participare la Cuvântul dumnezeiesc. Credincioşii mărturisesc chiar înainte de a-L primi pe Hristos că Sfânta Împărtăşanie nu este doar o comemorare: "Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte" (Liturghier, p. 176). Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: "Euharistia a fost dăruită odată, întreagă, şi niciodată nu se sfârşeşte. Mielul lui Dumnezeu, totdeauna mâncat, niciodată consumat" (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, p. 84). Astfel, credincioşii, prin minunea euharistică, devin cosangvini cu Hristos. De aceea, după Sfântul Irineu, noi devenim o "părticică din Hristos", iar după Sfântul Chiril al Ierusalimului devenim "hristofori", adică purtători de Hristos.
Cina Domnului
Sfânta Liturghie se formează în jurul Cinei Domnului. Începutul se uneşte cu sfârşitul şi deschide vederea spre ceea ce se întâmplă atât în cer, cât şi pe pământ - "Iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic. Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul. Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului bătrânilor şi al celor patru fiinţe, şi au căzut înaintea tronului pe feţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi tăria fie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin!" (Apoc. 7, 9-12). Paul Evdokimov arată cum planurile cosmic, uman şi îngeresc se unesc şi primesc unica Euharistie care este săvârşită în cer de Hristos, de Marele Preot înconjurat de îngeri şi sfinţi. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur putem observa acest lucru foarte clar: "Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi, căzând noi, iarăşi, ne-ai ridicat şi nu Te-ai îndepărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie" (Liturghier, p. 160). Putem astfel afirma că lumea a fost creată pentru cina mesianică, în care Sfântul Potir anunţă Întruparea Domnului, Crucea, Învierea şi a doua Venire a Sa. (T. T.)
