Lupta creştinilor cu păcatul trebuie să fie permanentă şi susţinută. Deşi prin Taina Spovedaniei se iartă faptele rele mărturisite, pentru vindecarea rănilor provocate de păcate este necesară o perioadă de penitenţă, în timpul căreia preotul duhovnic stabileşte un canon (epitimie). Duhovnicia presupune mult tact şi discernământ duhovnicesc. Asemenea doctorului care poate prescrie tratamente diferite pentru aceeaşi boală, preotul trebuie să găsescă epitimia potrivită fiecărui penitent în parte.
Preotul duhovnic stabileşte canoanele de pocăinţă ţinând cont de gravitatea şi felul păcatelor, situaţia şi posibilităţile de împlinire ale fiecărui penitent, precum: rugăciuni, metanii, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite mâncăruri etc. Toate au un rol pedagogic şi vindecător.
Postul ne eliberează de robia patimilor şi ne aduce libertatea după Dumnezeu. „Băutura şi lăcomia, legându-ne cu mâinile la spate, ne dă ca pe nişte robi prinşi în luptă, pe mâna tiraniei patimilor, iar postul, găsindu-ne legaţi şi robind, ne dezleagă cătuşele, ne scapă de legătura cea grea şi ne duce la libertatea de mai înainte“, învaţă Sf. Ioan Gură de Aur.
Faptele bune, şi în special milostenia, ne scot din starea egoistă în care ne aduce păcatul şi ne deschid faţă de Dumnezeu şi de aproapele. „Pocăinţa fără milostenie este moartă şi fără aripi. Pocăinţa nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei“ (Sf. Ioan Gură de Aur).
Este necesară şi primirea dumnezeiescului har, deoarece puritatea se păstrează doar prin prezenţa lui Dumnezeu. Însă e necesară şi o îndrumare ortodoxă, astfel încât mintea omului să fie eliberată de păcat şi luminată de Duhul Sfânt. Sunt mulţi creştini care se spovedesc, dar, nefiind îndrumaţi corect, nu pot să se elibereze de patimi, pentru că lucrarea patimilor nu este independentă de starea minţii. De aceea, ei rămân nevindecaţi, fac aceleaşi păcate sau reuşesc să scape de unele patimi trupeşti.
