Preacucernice Ioan Necula, cum trebuie să privim suferinţa şi necazurile din această lume?
În general, oamenii sunt tentaţi să vadă în astfel de încercări mânia lui Dumnezeu asupra lor, faptul că Dumnezeu i-a uitat şi nu îi iubeşte, ba, de multe ori, se simt chiar nedreptăţiţi şi cer socoteală lui Dumnezeu pentru suferinţa şi necazurile pe care le îndură. Cert este că astfel de percepţii şi porniri ale oamenilor nu fac altceva decât să amplifice durerea pe care o simt, pentru că ei, în loc să încerce să iasă din astfel de situaţii, caută cu înverşunare pe cei care ar fi vinovaţi de neajunsul lor. Uităm că, de fapt, necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele propriilor păcate şi că rolul lor nu este acela de a ne face nişte veşnici suferinzi, ci de a ne trezi conştiinţa. Rostul încercărilor este unul pedagogic, menit să ne aducă aminte de Dumnezeu, de faptul că ne-am abătut viaţa spre păcat, uitând că suntem fii ai Părintelui Ceresc. Scopul ultim al suferinţei este pocăinţa şi îndreptarea noastră, venirea în fire şi restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. În acest sens, ar fi potrivit să ne gândim la întoarcerea fiului risipitor, care, după ce a îndurat consecinţele îndepărtării de tatăl său, trăind în mizerie şi suferinţă, şi-a venit în fire, s-a căit pentru alegerea sa şi, cu nădejde în iubirea şi iertarea tatălui său, a revenit la casa părintească, unde ştim cu toţii cum a fost primit. De aceea, când trăim astfel de încercări, să ne asumăm suferinţa şi necazurile ca fiind ale noastre, nu străine de noi, străduindu-ne să le răbdăm cu demnitate, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul: "După ce a venit încercarea, nu te întreba de ce sau prin ce a venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără pomenirea răului".
De ce şi cei credincioşi au necazuri?
În ceea ce priveşte pe cei care sunt râvnitori spre Dumnezeu, necazurile capătă alte sensuri, mult mai profunde şi, parcă, mai de neînţeles decât rostul lor comun, acela al îndreptării. Aş aminti aici o întâmplare din Pateric, unde ni se spune despre un părinte bătrân pentru care întreaga-i viaţă a presupus doar boală cumplită şi suferinţă. Cu toate acestea era senin, plin de răbdare şi dragoste către Dumnezeu. Într-o zi, Dumnezeu hotărăşte să curme suferinţa bătrânului şi îi dăruieşte alinarea stării de sănătate. Însă această alinare a însemnat o profundă şi deznădăjduită suferinţă pentru cel care toată viaţa a înţeles suferinţa ca pe un binecuvântat prilej de a-şi arăta, prin răbdare, dragostea faţă de Creatorul său. Bătrânul s-a simţit lepădat de la faţa lui Dumnezeu pentru că i s-a luat ceea ce pentru el era o mare binecuvântare, deoarece în cazul unor astfel de oameni necazul este un mijloc de a urca pe treptele desăvârşirii. Cei care sunt cu adevărat credincioşi se înhamă la jugul "uşor şi bun" al lui Hristos, pentru că, îndurând pentru Dumnezeu, dobândim astfel roadele depline ale unei iubiri desăvârşite, o iubire jertfelnică şi mereu vie.
