Preacucernice părinte, după ce părăsesc viaţa aceasta, oamenii vor fi judecaţi de două ori?
Îndată după moarte, fiecare suflet se supune unei judecăţi. Această judecată este necesară, deoarece răsplata sau pedeapsa pe care sufletul o va primi trebuie să fie decisă de o hotărâre, luată de Judecătorul cel Drept, care este Domnul Iisus Hristos. Judecata fiecărui suflet imediat după moarte se numeşte judecata particulară şi această învăţătură a Bisericii rezultă clar din Sfânta Scriptură. Astfel, Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Şi precum este rânduit oamenilor să moară, iar după aceea urmează judecata..." (Evrei 9, 27), iar în alt loc: "Căci noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine ori rău" (II Corinteni 5, 10). Judecata omului imediat după moartea acestuia este o judecată provizorie, deoarece starea celor din iad poate fi schimbată prin rugăciunile Bisericii şi prin milostenii. Aşadar, va fi o altă judecată, după cum Însuşi Mântuitorul Hristos ne spune în Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 31-46. Din această pericopă evanghelică aflăm că judecata din urmă va fi universală, deoarece ei i se vor supune absolut toţi oamenii, din toate locurile şi din toate timpurile. Ea se deosebeşte de judecata particulară şi prin faptul că atunci se vor descoperi şi consecinţele pe care le-au avut faptele bune sau rele ale fiecăruia asupra contemporanilor şi urmaşilor.
Există cu adevărat vămile văzduhului? Toate sufletele trec prin ele? Ce contează mai mult, dintre faptele bune, în trecerea acestor "obstacole"?
Sfânta Scriptură, dar mai ales unii Sfinţi Părinţi vorbesc despre anumite piedici pe care diavolul va încerca să le pună sufletului după moarte, în timp ce acesta merge spre judecata particulară pe care o va face Hristos. Aceste piedici vor fi de fapt învinuirile pe care diavolii vor încerca să ni le aducă, scoţând la iveală patimile şi păcatele săvârşite de noi în viaţă. Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe diavol "stăpânitorul puterii văzduhului" (Efeseni 2, 2) şi afirmă că "lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh" (Efeseni 6, 12). O contribuţie aparte la răspândirea credinţei în "vămi" au avut-o Sfântul Atanasie, care în "Viaţa Sfântului Antonie cel Mare" aminteşte de două ori "vămile văzduhului", şi Sfântul Ioan Gură de Aur, la care se întâlnesc referinţe în acest sens într-o omilie a sa. Nu trebuie să ne închipuim vămile văzduhului în sens propriu, omenesc, ci - atât cât ne este cu putinţă - în sens duhovnicesc. Desigur că în văzduh nu se află "vămi" sau "suluri" sau "registre" în care se înregistrează păcatele, sau cântare pentru cântăritul virtuţilor. Toate acestea sunt doar imagini simbolice folosite pentru a descrie realităţile spirituale cu care se va confrunta sufletul.
Un element negativ în cazul "vămilor" este că oamenii nu se gândesc cum să se întâlnească cu Hristos, Căruia trebuie să-I dea răspuns la judecată, ci cum să depăşească aceste "vămi", de parcă depăşirea acestor obstacole ar fi un scop în sine. Această gândire greşită poate merge atât de departe, încât unii creştini chiar văd mântuirea ca pe o târguială ca oricare alta, folosind bani sau alimente date de pomană, în încercarea de a ajuta sufletul să treacă vămile. În concluzie, ceea ce trebuie subliniat este faptul că nici îngerii, nici duhurile rele nu dau prin această cercetare a faptelor un verdict, ci numai pun în faţa conştiinţei starea adevărată a sufletului. Nici conştiinţa nu dă acest verdict singură, ci verdictul îl dă Dumnezeu, după ce sufletul însuşi şi-a dat seama de sentinţa pe care o merită. Nu putem spune care faptă este mai importantă în lucrarea mântuirii, deoarece trebuie să avem nădejde în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, Care oferă mântuirea în dar celor ce Îl iubesc pe Dânsul şi împlinesc poruncile Lui.
