Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
Sfaturi practice în biserică: Când se face deshumarea morţilor?
În unele zone ale ţării, se obişnuieşte ca dezgroparea morţilor să se facă la şapte ani, legată de a şaptea şi ultima pomenire anuală a mortului, sau la trei ani, asociindu-se fie cu numărul Persoanelor Sfintei Treimi, fie cu cele trei zile în care Domnul Hristos a rămas în mormânt. În ultimul timp, dezgroparea s-a impus în mai multe părţi, în special la oraşe, din necesităţi absolut practice. A trebuit ca morţii, din lipsa de spaţiu a cimitirelor, "să cedeze" mormintele lor celor care veneau din urmă, pentru că altfel oraşele morţilor deveneau mai mari decât oraşele celor vii.
În aceste condiţii, pentru dezgroparea morţilor, din motive de siguranţă, va trebui să treacă un anumit timp până la deplina descompunere a trupului. Există şi cazuri când trupul nu se descompune chiar şi după o perioadă mai lungă de timp, din cauza condiţiilor climaterice, a componenţei solului, a felului mormântului, a vârstei, a modului înmormântării sau în funcţie de motivele decesului. Se mai întâmplă uneori ca nedescompunerea deplină a trupului "în cele dintru care a fost alcătuit" să fie urmarea păcatelor grele sau a blestemului. În general, conform informaţiilor medicale, perioada de doi ani este suficientă pentru încheierea procesului de putrezire, dar, din motive de siguranţă, deshumarea trebuie amânată cât se poate mai mult.
După tradiţia Bisericii, morţii nu se dezgroapă niciodată. De asemenea, nu există nici o dispoziţie canonică pentru dezgroparea morţilor. În vechime, ca şi astăzi, în multe părţi nu se făcea dezgroparea, ci morţii trebuiau să rămână în mormintele lor "până la Învierea cea de obşte", privind Răsăritul şi aşteptând trâmbiţa cea din urmă. Chiar şi astăzi săpăturile arheologice scot la lumină morminte creştine care nu s-au deschis niciodată, chiar dacă au trecut secole de la vremea înmormântării celor care au fost aşezaţi în acestea. Dezgroparea se poate face doar din motive speciale impuse de mutarea trupurilor: recunoaşterea ca sfânt, mutarea osemintelor mortului în ţara natală sau depunerea unui membru al aceleiaşi familii în mormântul respectiv. Este recomandat ca deshumarea să nu se facă niciodată, dar dacă este impusă de necesităţi stringente, aceasta se poate face doar cu binecuvântarea preotului şi cu condiţia ca osemintele să fie depuse cu cinste în acelaşi mormânt.