Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
Sfaturi practice în Biserică: Credinciosul trebuie să fie îngropat în mormânt, nu în cavou
La prima vedere, cei doi termeni vizaţi par să aibă acelaşi înţeles, şi anume locul de înmormântare al unui credincios. Dar, de vreme ce aceste cuvinte desemnează două lucruri distincte, din punct de vedere practico-teologic se cuvine să desluşim câteva aspecte. Cel mai uzual termen este cel de "mormânt", adică groapa în care credinciosul este aşezat la finalul slujbei de prohodire în timp ce preotul slujitor rosteşte cuvintele "pământule, deschide-te şi primeşte pe cel zidit din tine" sau "al Domnului este pământul, lumea şi toate cele câte sunt întrânsa" (slujba Înmormântării). Aceste expresii sunt încărcate de semnificaţii teologice de seamă stând la baza credinţei în Învierea cea de obşte.
Credinciosul, aşa cum o cere firesc credinţa ortodoxă, trebuie să fie îngropat în pământ, amintindu-i de cuvintele Ziditorului: "pământ eşti şi în pământ vei merge…" (Fac. 3, 19). Din acest loc, cel răposat aşteaptă Învierea, fiind încredinţat de aceasta prin învăţătura Bisericii şi motivat scripturistic prin vedenia profetului Iezechiel din capitolul 37, în legătură cu profeţia despre învierea morţilor, precum şi de tradiţia bimilenară a Ortodoxiei. Mormântul firesc al creştinului va fi deci în pământ, şi nu în felurite gropniţe betonate ce sunt contrare tradiţiei ortodoxe. Cavoul este o groapă betonată, stratificată pe etaje uneori, asemănată unui beci chiar, peste care, ca şi cum nu ar fi destul, se construieşte o încăpere în care unii credincioşi aşază măsuţe, scaune sau alte obiecte şi, mai mult de atât, de cele mai multe ori, deasupra acestor cavouri, se construiesc adevărate monumente "faraonice" cu foarte puţin simţ artistic, transformând cimitirele în locuri în care kitsch-ul este la el acasă. Această situaţie tinde să se generalizeze, mai ales în familiile înstărite, care doresc, prin înălţarea acestor monumente funerare de prost-gust, să impresioneze privirile trecătorilor, menţinând astfel "vie" memoria celor înmormântaţi pe acel loc. Cimitirul nu este un spaţiu în care se pot permite orice fel de construcţii, oricât de mare cinste lumească ar provoca ele. Cimitirul este un loc sacru, o mărturie a credinţei în Înviere. Adevărata şi cuvenita cinstire adusă celor răposaţi nu este cea redată de mărimea cavourilor sau a monumentelor funerare construite deasupra lor, ci a rugăciunii pentru cei adormiţi, precum şi a milosteniei împlinite în numele acestora. În locul acelor construcţii-gigant, ajutorarea unor familii nevoiaşe ar fi de bun-augur şi, mai mult de atât, de real folos sufletesc celor adormiţi. De aceea, se recomandă credincioşilor să nu risipească sume importante pe lucruri trecătoare şi uneori chiar jignitoare la adresa credinţei creştine, prin aspectul unor monumente funerare exagerate, ci să-şi adune avuţiile lor în cer prin milosteniile către cei ce au într-adevăr nevoie, acolo unde "furii nu le sapă şi le fură" (Mt. 6, 20).