Cele mai cunoscute şi utilizate cuvinte din vocabularul religios, întâlnite atât în alcătuirea cultului particular (adică rugăciunile personale), cât şi în cea a cultului comun sau public (din cadrul slujbelor bisericeşti) sunt bine cunoscutele cuvinte "Doamne miluieşte". Raţionalitatea rostirii sau cântării acestora vizează mai multe elemente. Aceste cuvinte sintetizează rugăciunea personală sau colectivă în centrul ei real, şi anume dobândirea milei lui Dumnezeu. Atunci când acest lucru este realizat cu siguranţă, toate cererile noastre vor fi împlinite în măsura în care sunt demne de împlinit. Nu întâmplător această rugăciune scurtă şi cuprinzătoare este rostită sau cântată de credincioşi ca răspuns la ecteniile (rugăciunile scurte) rostite de preot în cadrul cultului, precum şi la începutul tuturor rugăciunilor mai mari rostite de către sfinţiţii slujitori atunci când îndeamnă ca "Domnului să ne rugăm".
Când preotul rosteşte începutul ecteniei prin cuvintele "Cu pace Domnului să ne rugăm, credincioşii răspund cântând "Doamne miluieşte" nădăjduind ca Dumnezeu să-şi reverse mila Sa cea mare peste noi, ca astfel să ne putem ruga aşa cum se cuvine. La fel când preotul se roagă "pentru bine-credinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre…", se răspunde prin "Doamne miluieşte", ca şi cum am spune Doamne trimite mila ta peste conducătorii noştri, luminându-i în această misiune încredinţată lor. Şi exemplele pot continua. Această rugăciune inspirată din cererea femeii cananeence (Mt. 15, 22) sintetizează toate cererile noastre, unificându-ne şi în acelaşi timp particularizându-ne mila lui Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Ea reprezintă exprimarea unificatoare a cererilor noastre, dar, în acelaşi timp, prin faptul că este rostită sau cântată reliefează rolul unei participări conştiente a fiecărui credincios în parte la sfintele slujbe. Nu este doar o repetare obsesivă neîncărcată de simbolism, ci, dimpotrivă, în ciuda scurtimii ei şi a folosirii dese în cult edifică unitar toate cererile îndreptate către Dumnezeu. De aceea, în momentul rostirii ecteniilor (adică acele rugăciuni scurte rostite de diaconi sau preoţi la care credincioşii răspund prin "Doamne miluieşte"), atenţia credincioşilor trebuie să se îndrepte spre conţinutul acestor rugăciuni la finalul cărora participă activ rostind cuvintele îndătinate. Ecteniile nu sunt pauze în care ni se permite o aşa-zisă relaxare, ci, din contră, ele antrenează întreaga comunitate cultică la săvârşirea sfintelor slujbe. În concluzie, prin rostirea acestor cuvinte, credincioşii, pe de o parte, se roagă ca Dumnezeu să-i asculte şi să le împlinească cererile rostite de slujitori, iar pe de altă parte, prin aceste cuvinte se evidenţiază iubirea lucrătoare prin mila lui Dumnezeu, care primeşte rugăciunea oamenilor în stare de smerenie, recunoscând prin aceste cuvinte pe Izvorul cel pururea curgător al îndurărilor dumnezeieşti.
