Căutându-L mereu pe Dumnezeu, creştinul se umple de harul divin şi sfinţeşte locul în care trăieşte. El ridică biserici pentru rugăciunea obştească a comunităţii, înalţă troiţe la răscruci de drumuri, binecuvântează locuri prin viaţa virtuoasă pe care o are. Şi în două mii de ani de creştinism s-au creat multe astfel de locuri în care prezenţa harică a lui Dumnezeu se simte mai bine.
Şi astfel, însetat şi râvnind după casa cea veşnică, creştinul pleacă în pelerinaj. El iese din viaţa seculară pentru a afla timpul veşniciei. El caută în lumea aceasta ceea ce nu este din lumea aceasta. El doreşte Împărăţia lui Dumnezeu, aleargă după patria cerească.
Tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, singur sau în grup, creştinul pleacă spre locuri de pelerinaj, iar hramul şi marile sărbători sunt prilejuri cu care mulţi creştini se pornesc în călătorie sfântă. Ei se pregătesc cu mult timp înainte, îşi rânduiesc lucrurile lumeşti pentru a se putea îndulci mai bine de hrana cerească. Şi pornesc din timp spre locul în care simt chemarea şi lucrarea mângâietoare a lui Dumnezeu. Alţi creştini însă se pregătesc şi pleacă în grabă pentru a ajunge la locuri sau evenimente sfinte. Ei simt chemarea lui Dumnezeu şi răspund la ea, lăsându-se în voia Duhului care îi conduce.
Hotărât să plece spre locuri binecuvântate, pelerinul îşi rânduieşte lucrurile, prevăzând greutatea drumului sau condiţiile meteorologice. Se obişnuieşte ca, mergând la locuri sfinte, credinciosul să-şi ofere darul său, aşa cum cei trei magi, călătorind şi ajungând la Hristos, şi-au lăsat darurile la picioarele Lui. Aceasta se întâmplă pentru că, primind daruri duhovniceşti, creştinul simte nevoia să mulţumească printr-o ofrandă cât de mică. Şi el oferă flori, aromate sau diferite alte donaţii.
Participând la ceremonii şi slujbe, creştinul trebuie să respecte buna-cuviinţă faţă de ceilalţi fraţi aflaţi pe calea mântuirii. El nu trebuie să uite că iubirea faţă de Dumnezeu şi sfinţii Lui se manifestă mai ales prin iubirea şi preţuirea aproapelui. Căci cel de lângă este împreună-călător pe aceeaşi cărare a mântuirii. De asemenea, creştinul va avea grijă ca în urma lui să nu lase gunoaie sau neorânduială, tocmai pentru ca folosul duhovnicesc câştigat să nu fie pierdut sau alterat prin dispreţuirea naturii sau a ordinii publice, ştiind că Dumnezeu nu este al neorânduielii.
Dar pregătirea pelerinului trebuie să fie în special una spirituală. El trebuie să întărească rugăciunea şi să-şi sporească faptele de milă creştină. El are posibilitatea să cunoască şi să înveţe prin exemplul bun al celorlalţi pelerini. Mergând la biserici şi mănăstiri, pelerinul învinge rutina şi îşi înnoieşte evlavia şi credinţa, îşi îmbogăţeşte viaţa duhovnicească. Pentru a nu deveni un simplu turist, pelerinul este dator să se sârguiască şi să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine la locurile sfinte pe care le vizitează. În acest sens, Sfintele Evanghelii narează momentul în care, însoţindu-i pe Luca şi Cleopa pe calea spre Emaus şi vorbind despre "locurile" sfinte din Scripturi, Hristos se descoperă în Sfânta Împărtăşanie.
Încărcându-se de energie duhovnicească şi împrospătându-şi sufletul prin apa cea vie a locurilor sfinţite, creştinul este pregătit să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru a o transfigura şi pentru a-i transmite mesajul vieţii noi câştigate în Hristos. Având nostalgia paradisului, pelerinul sfinţeşte timpul acestei vieţi pământeşti şi îşi deschide calea spre veşnicie.
