Viaţa cea nouă, izvorâtă din Botez

Prin Botez Biserica îşi împlineşte misiunea încredinţată de către Întemeietorul ei, de a-i conduce pe oameni către Rai. Iar Botezul înseamnă omorârea omului vechi şi învierea omului nou din noi, un proces care durează întreaga noastră viaţă. De aceea trăirea creştin autentică nu este altceva decât un botez zilnic. În fiecare zi creştinul trebuie să lupte pentru omorârea omului vechi din el şi învierea omului nou. Mai jos, despre cum era privit botezul din noaptea Învierii la Ierusalim în secolul al IV-lea.

Biserica-casă din localitatea Dura Europos, aflată pe malul drept al fluviului Eufrat, construită la scurt timp după anul 233, a fost descoperită în timpul săpăturilor arheologice din anii 1922-1936. Deoarece la acest complex arhitectonic numai pereţii baptisteriului erau împodobiţi cu picturi în frescă, iar baptisteriul ieşea în evidenţă în faţa celorlalte încăperi, putem înţelege că pentru un creştin din secolul al III-lea Botezul avea o importanţă deosebită. În secolul al IV-lea avem un nor de martori, Sfinţi Părinţi care au dedicat întinse omilii şi cateheze interpretării şi analizării ritualului botezului, contribuind la dezvoltarea unei teologii baptismale, unitară în afirmaţiile sale fundamentale, dar şi cu accente specific locale în marile metropole ale creştinismului antic: Roma, Alexandria, Ierusalim şi Antiohia.

Pregătirea Botezului

În cele ce urmează vom lua ca martor pe Sfântul Chiril al Ierusalimului şi pe pelerina spaniolă Egeria, care ne vor ajuta să reconstituim marea noapte a Botezului şi a Învierii, aşa cum era trăită la Ierusalim la sfârşitul secolului al IV-lea.

După trei ani de pregătire în cadrul catehumenatului şi o pregătire specială formată din cateheze, post şi exorcizări zilnice, de-a lungul Postului Mare, cei pregătiţi de Sfânta Luminare (fotizomenii) se aflau în atriul Bisericii Învierii din Ierusalim în noaptea dintre Sâmbăta Mare şi Duminica Învierii. Crezul fusese deja rostit înaintea episcopului în ziua Floriilor, fotizomenii erau pregătiţi pentru botez, comunitatea se afla în Biserica Mare construită de Constantin cel Mare în priveghere şi se ruga pentru cei ce urmau să devină creştini.

Cel care ne ajută să refacem ritualul baptismal din "noaptea mai strălucitoare decât soarele" este Sfântul Chiril în celebrele sale Cateheze mistagogice. Primele două cateheze se referă la Sfântul Botez, cea de a treia la Taina Mirungerii, iar ultimele două ne prezintă Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti.

Botezul era săvârşit în baptisteriul din cadrul complexului arhitectonic de la Sfântul Mormânt. Acesta se afla în partea de sud-vest a curţii interioare care despărţea Basilica cea mare constantiniană de Anastasis, rotonda aflată deasupra mormântului Domnului. El era alcătuit dintr-un hol şi bazinul propriu-zis. Privegherea din noaptea de Înviere începea sâmbătă-seara în Anastasis cu un fel de vecernie, căreia îi urma lucernariul, o slujbă în timpul căreia erau aprinse o mulţime de lumini de la candela care ardea neîncetat la Sfântul Mormânt. Pentru continuarea privegherii comunitatea mergea în Biserica Mare, unde se citeau douăsprezece texte biblice din Vechiul Testament. În timpul acestor citiri avea loc botezul propriu-zis al fotizomenilor.

Moartea omului vechi, învierea celui nou şi îmbrăcarea lui întru Hristos

Descrierea din Catehezele mistagogice începe din momentul în care catehumenii se aflau în holul aflat în faţa baptisteriului. Acolo aveau loc lepădarea de satana şi unirea cu Hristos. Să ne imaginăm atmosfera deosebită de acolo, lumânările care ard şi mulţimea de fotizomeni care aşteptau împreună cu naşii lor momentul pentru care se pregăteau de câţiva ani. Atmosfera era cu siguranţă plină de emoţii şi entuziasm. Să nu uităm că în viziunea biblică şi în mentalitatea creştinului antic noaptea şi întunericul erau timpul şi spaţiul în care aveau loc cu predilecţie teofaniile. Dar timpul nopţii este caracterizat de ambivalenţa faptului că atât Dumnezeu, cât şi diavolul se revelează noaptea. De aceea fotizomenul era cel care trebuia mai întâi să lămurească această ambivalenţă în ceea ce îl privea.

Sfântul Chiril ne relatează că, întorşi cu faţa către Apus şi cu mâna întinsă, fotizomenii se lepădau de satana, ca şi cum acesta ar fi fost prezent. Formula de lepădare folosită la Ierusalim era următoarea: "Mă lepăd de tine satana, de toate faptele tale, de toată pompa ta şi de toată slujirea ta". Acest rit al lepădării de satana este atestat clar în literatura creştină la Tertulian, de la el devenind atât în Răsărit, cât şi în Apus parte componentă a slujbei Botezului. Pe lângă lepădarea de satana, care apare în toate formulele de lepădare cunoscute, alte trei obiecte care revin mereu în formulele de abrenunţiaţie sunt pompa, opera şi angeli. Lepădarea de faptele, pompa şi slujirea lui satana făceau cu putinţă începutul vieţuirii minunate creştine, aşa cum o cunoaştem din alte izvoare ale vremii. Pompa era în strânsă legătură cu teatrul păgân, care era imoral şi reda miturile păgâne. Slujirea lui era legată de cultul şi practicile magice adresate zeilor imaginari.

Ridicarea mâinii drepte apare prescrisă pentru prima oară de către Sfântul Chiril al Ierusalimului. Mâna dreaptă ridicată este mâna pregătită pentru a lovi, semn şi gest simbolic ritual, care exprimă lipsa de frică în faţa celui de care cel botezat se leapădă, în faţa satanei. Suflarea şi scuiparea diavolului de către fotizomen, atestată în alte centre creştine, exprimă duşmănia principială împotriva lui satana şi ruptura irevocabilă cu el.

Lepădarea de satana avea loc la început sub formă de aserţiune, prin rostirea formulei de lepădare după ce mai întâi era rostită de liturg. Se observă şi opoziţia activă personală a celui care venea spre luminare împotriva diavolului din întregul său comportament din timpul acestui act, din gesturile şi din fizionomia lui.

Lepădării îi urma în mod nemijlocit unirea cu Hristos, care avea loc în urma întoarcerii celui care urma să fie botezat spre est, "către ţinutul luminii", şi a rostirii unei mici mărturisiri de credinţă: "Cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh şi în botezul pocăinţei". Botezul este asemănat de Sfântul Chiril cu ieşirea din robia egipteană, care sfârşeşte pentru fotizomen prin înecarea diavolului în apa Botezului.

Aceste prime acte au avut loc în hala din faţa baptisteriului. Fotizomenul intra însă apoi în "Sfânta Sfintelor", adică în baptisteriu, pentru săvârşirea riturilor care urmau. Baptisteriul era pentru Sfântul Chiril "Sfânta Sfintelor", adică locul unde se săvârşea misterul, dar şi "locul teologic", unde misterul era înţeles. Aici avea loc dezbrăcarea hainelor, imagine a dezbrăcării omului vechi cu faptele lui. Un ritual simbolic exterior defineşte un act interior transformator. Omul a fost creat de către Dumnezeu gol, neîmbrăcat. Haina este purtată abia de către omul cel căzut, ea exprimând starea de cădere. Cel ce îmbracă haina botezului leapădă haina purtată ca urmare a căderii în păcat. Haina botezului este îmbrăcarea în Hristos, iar această îmbrăcare în Hristos ne redă din nou Paradisul. Orice mister care se săvârşeşte în Biserică este un mister eshatologic. Sfântul Chiril împărtăşeşte această concepţie deplin: "În faţa tuturor ochilor aţi fost goi şi nu v-aţi ruşinat! Aţi reprezentat într-adevăr o copie a primului creat, a lui Adam, care era gol în Paradis şi nu se ruşina".

Haina albă, semnul vieţii fără prihană

Dezbrăcării îi urma în mod nemijlocit ungerea din cap până în picioare cu untdelemn exorcizat, după care urma Botezul prin afundarea de trei ori în apă, un simbol al morţii şi al învierii împreună cu Hristos. Abia din secolul al IV-lea cele trei afundări în apă au fost interpretate ca simbol al celor trei zile petrecute de Hristos în Mormânt, iar Sfântul Chiril este unul din martorii cei mai importanţi.

Sfântul Chiril accentuează transformarea fiinţială care are loc odată cu Botezul. Caracteristicile fundamentale ale apei sunt faptul că aceasta curăţă şi dă viaţă. Apa sfinţită a Botezului produce curăţirea interioară a omului de orice pată şi dăruieşte o viaţă nouă. Toate elementele exterioare ale Tainei sunt semne eficace ale prezenţei mântuitoare a lui Hristos şi exprimă vizibil participarea reală la moartea şi Învierea Sa. Sfântul Chiril le transmitea neofiţilor această experienţă cu următoarele cuvinte: "Ceea ce Solomon a zis într-un alt context se potriveşte şi pentru voi. Acesta a zis: "O vreme a naşterii şi o vreme a morţii". La voi este invers: o vreme a morţii şi o vreme a naşterii. În acelaşi timp s-a întâmplat totul: odată cu moartea s-a întâmplat şi naşterea voastră".

Imediat după ieşirea din apă se săvârşea ungerea postbaptismală cu mir a celui abia botezat? la frunte şi la celelalte simţuri. Cei ce se botează sunt icoane ale lui Iisus Hristos şi precum asupra Mântuitorului s-a pogorât Duhul Sfânt imediat după Botez, la fel se întâmpla şi cu cei nou-botezaţi, cărora le erau transmise prin ungerea cu mir toate darurile Duhului Sfânt. Sfântul Chiril încerca să-i facă conştienţi pe cei nou-botezaţi de viaţa nouă care le-a fost dăruită: "Căci pe de o parte este uns trupul cu mir văzut, iar pe de altă parte este sufletul sfinţit cu Duhul Sfânt şi Dătător de Viaţă".

Faptul că cei nou-botezaţi au înviat pentru o viaţă nouă este marcat şi de deplasarea acestora împreună cu episcopul de la baptisteriul din curtea interioară până în Anastasis, locul unde Mântuitorul Hristos a înviat. Şi ei înviaseră prin botez, iar semnul vieţii fără prihană erau hainele albe în care erau îmbrăcaţi. Botezaţi în Hristos erau apoi îmbrăcaţi în Hristos (Gal. 3, 27). Verbul grecesc al îmbrăcării este endiomãi. Acesta vine de la diomai, care înseamnă "eu mă scufund". Pentru a spune "eu mă îmbrac" nu trebuie adăugată decât prepoziţia en â "în", astfel îmbrăcarea devine scufundare în ceva, scufundare în haine. Îmbrăcarea în Hristos este, etimologic vorbind, scufundarea în Hristos, intrarea într-o intimitate deplină cu El, iar aceasta se realiza prin scufundarea în apa Botezului. Astfel, scufundarea şi îmbrăcarea sunt sinonime.

În Anastasis se cânta un imn, iar în final episcopul citea o rugăciune pentru noii botezaţi, numiţi neofiţi. Din Anastasis se mergea în procesiune până la Biserica Mare, unde ceilalţi credincioşi aşteptau priveghind venirea neofiţilor, pentru a participa împreună la Liturghia euharistică din noaptea de Înviere. Aici neofiţii rostesc pentru prima oară rugăciunea Tatăl nostru. Abia cel botezat putea să i se adreseze lui Dumnezeu ca unui "Tată".

Experienţa pe care cei nou-botezaţi împreună cu ceilalţi credincioşi o făceau era una existenţial-realistă. Scopul tuturor actelor şi gesturilor liturgice era transformarea omului, umplerea lui de Duh Sfânt. Plin de Duhul Sfânt, acesta putea avea o vieţuire minunată şi nemaivăzută, care stârnea bineînţeles chiar uimirea păgânilor. Realitatea transformării era pentru Sfântul Chiril fundamentală: "După ce ne-am sfinţit prin aceste imne duhovniceşti, rugăm pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să trimită Sfântul Duh peste cele puse înainte (Sfintele Daruri), pentru ca să facă pâinea Trupul lui Hristos, iar vinul Sângele lui Hristos. Căci tot ceea ce atinge Sfântul Duh este sfinţit şi transformat". Iar dacă materia însăşi poate fi transformată de către Duhul Sfânt, nu cu atât mai mult omul?

Catehezele mistagogice de după Botez

Pelerina spaniolă Egeria ne istoriseşte ce se întâmpla mai departe cu neofiţii în săptămâna de după Paşti:

"Când au venit zilele de Paşte, se merge în opt zile, de la Paşte până în a opta zi, după slobozirea din Biserică, cu imne în Anastasis. Acolo se rosteşte o rugăciune, iar credincioşii sunt binecuvântaţi. Apoi episcopul stă sprijinit de grilajul interior, care se găseşte în grota din Anastasis şi explică tot ceea ce

s-a întâmplat la botez.

La acea oră nu are nici un catehumen acces în Anastasis; numai neofiţii şi credincioşii care vor să audă despre taine intră în Anastasis. Se închid chiar uşile, pentru a nu intra vreun catehumen. În timp ce episcopul povesteşte şi explică totul amănunţit, sunt vocile entuziaştilor ascultători atât de tari, încât acestea pot fi auzite din afara bisericii. El le dezvăluie misterele astfel încât nici unul nu putea să rămână nemişcat de ceea ce auzea explicându-se".

"Vreau să vă duc acum de mână spre livada luminoasă a Paradisului…"

Iniţierea creştină nu era încheiată odată cu Botezul. În zilele de după Paşte, în care era celebrată Sfânta Liturghie în Biserica Mare, neofiţii şi alţi credincioşi doritori se adunau după slujbă în Anastasis pentru a li se explica semnificaţia ritualului pe care l-au trăit personal în noaptea de Înviere. Acum începea rostirea catehezelor mistagogice, care erau în Ierusalim în număr de cinci. Aceste cateheze erau rostite în Anastasis, ca semn al învierii. Topologia complexului arhitectonic al Sfântului Mormânt contribuia astfel la mai deplina trăire a realităţii morţii şi învierii împreună cu Hristos în Taina Botezului.

Prin aceste cateheze se urmărea ca neofiţii să înţeleagă în ce măsură au devenit oameni noi. Ca şi alegoria în exegeză, mistagogia încearcă în cadrul liturgic să descopere importanţa existenţială a faptului că gesturilor liturgice exterioare le corespund transformări interioare profunde. Astfel, mistagogia ne apare ca o formă de teologie liturgică, care încearcă să ne conducă în inima misterului. Pentru părintele Dumitru Stăniloae, misterul sau taina era întâlnirea dintre divin şi uman. În acest sens, mistagogia încearcă să ne vorbească despre ceea ce se întâmplă atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeu în spaţiul eclesial.

Mistagogul se implică personal în explicarea tainelor la care neofiţii au luat parte, încercând să-l abordeze direct pe fiecare dintre ei. Chiar la începutul primei cateheze Sfântul Chiril spunea: "Eu vreau să vă duc acum de mână spre livada luminoasă şi mirositoare a Paradisului". Ne aflăm astfel în faţa unei eshatologii prezenteiste. Botezul creştin presupune trimiterea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii, lucru întâmplat în zilele cele din urmă, adică la Cincizecime. De aceea prin Botez avea loc preluarea neofitului în comunitatea eshatologică.

Egeria ne mărturiseşte că nimeni nu rămânea nemişcat de tâlcuirea mistagogului, iar aplauzele de la sfârşitul catehezelor erau atât de tari, încât ele puteau fi auzite din afara bisericii. Comunitatea creştină din Ierusalim ne apare la sfârşitul secolului al IV-lea, în urma celor prezentate, ca una care trăia din plin, realist, experienţa vieţii întru Hristos prin Duhul Sfânt.

Pledoarie pentru o teologie a experienţei

Părintele Pavel Florenski scria în lucrarea sa fundamentală "Stâlpul şi temelia Adevărului" că "pentru a deveni ortodox, trebuie să te cufunzi de îndată în însuşi elementul Ortodoxiei, trebuie să începi să trăieşti ortodox - altă cale nu există". Experienţa religioasă vie era pentru el unicul mod de cunoaştere a dogmelor. La Florenski noţiunile de "experienţă" şi "eclesialitate" sunt interşanjabile. De aceea, orice experienţă religioasă autentică nu poate avea loc decât în spaţiul eclesial. Afirmaţiile şi convingerile sale corespund întru totul cu viziunea Sfântului Chiril al Ierusalimului şi a majorităţii teologilor creştini antici. Practica Bisericii din Ierusalim de a împărtăşi numai fotizomenilor şi credincioşilor anumite mistere pleacă tocmai de la premisa că în afara trăirii personale, a propriei experienţe, misterele şi dogmele creştine nu pot fi înţelese. Cunoaşterea mentalităţii baptismale a Bisericii antice aduce cu sine reflecţia asupra posibilităţilor de a-i introduce şi noi pe creştinii contemporani în marile taine ale Bisericii.