Apoftegmele Avvei Isaia Pustnicul

Filocalia începe cu un părinte al pustiei şi se termină cu un altul. Dacă în debutul primului volum găsim scrierile Sfântului Antonie cel Mare, cel de-al doisprezecelea conţine cele douăzeci şi nouă de Cuvinte atribuite Cuviosului Isaia Pustnicul. Amândoi au pustnicit în Egipt în perioade de timp apropiate. Astfel, Avva Isaia era contemporan cu Orsisie, urmaşul Sfântului Pahomie cel Mare şi care a trecut la cele veşnice în jurul anului 376. Cum Sfântul Antonie cel Mare a murit în 355, este posibil ca Avva Isaia să îl fi cunoscut. Ceea ce ne preocupă astăzi sunt apoftegmele care ne-au rămas de la el.

Biografia apoftegmelor

Doar pe baza apoftegmelor se pot reconstitui câteva evenimente din viaţa Cuviosului Isaia, dar în nici un caz nu putem vorbi despre date precise. Nu ştim unde s-a născut şi nici când a ajuns să intre în monahism. A stat în orice caz sub ocrotirea a mulţi părinţi faimoşi, printre care se enumerau Avva Macarie sau Avva Pimen. În mod sigur Cuviosul Isaia ştia carte, pentru că una dintre apoftegme sună astfel: „Şezând odată eu aproape de Avva Macarie, au venit şapte fraţi de la Alexandria, ispitindu-l pe el şi zicând: Spune-ne nouă, părinte, cum să ne mântuim?“ Iar luând eu un pergament şi şezând deoparte, am scris cele ce ieşeau din buzele lui“ (Filocalia, vol. XII, p. 14). Din această relatare se mai pot extrage câteva lucruri. În primul rând existau câţiva „tahigrafi“ (oameni capabili să scrie repede) în pustia egipteană care, din când în când, notau cuvintele părinţilor îmbunătăţiţi. De aceea este neadevărată aserţiunea conform căreia în pustie se duceau doar persoane analfabete. Pe de altă parte, această afirmaţie este şi jignitoare tocmai pentru că nu cultura lumească juca un rol fundamental, ci umplerea de Duh Sfânt. Asceza era şi ea mai preţuită decât cultura. „A venit odată Avva Ahila la chilia lui Avva Isaia în Schit şi l-a aflat pe el mâncând. Punea în blid sare şi apă. Văzându-l bătrânul că ascundea aceasta înpoia coşului, îi zise: „Spune-mi, ce mănânci?“ Acela îi spuse: „Iartă-mă, Avva, că am tăiat crengi şi le-am pus să ardă şi am luat în gura mea pâine cu sare şi mi s-a uscat gâtlejul de arsură şi nu s-a dus pâinea în jos, de aceea a trebuit să iau puţină apă cu sare, ca să o pot mânca. Iartă-mă! Şi zise bătrânul: „Veniţi să vedeţi pe Isaia mâncând zeamă în Schit. Dacă vrei să mănânci zeamă, du-te în Egipt!“ (Filocalia, vol. XII, p. 15). Astăzi, o astfel de „insultă“ nu ar fi trecută cu vederea, dar Avva Isaia ştia că Avva Ahila îl mustră spre binele său, iar nu pentru a-l umili inutil. Observăm că fie şi o derogare mică de la postul zilnic era privită cu multă asprime de cei care se nevoiau acolo. Cultura nu făcea vreo diferenţă fundamentală între oameni. Acolo, singura cultură de care se ţinea cont era cea a Duhului Sfânt.

Suferinţele trebuie îndurate

Într-o zi, un frate s-a dus la Avva Isaia spunându-i că pleacă în lume. Cuviosul l-a întrebat de ce face acest gest, iar fratele i-a răspuns că bătrânul care îi este învăţător îl ocărăşte tot timpul făcându-l „diavol“. Avva i-a răspuns că fiecare om care face cele bune merită să fie numit cu calităţile lui Dumnezeu: bun, drept, iubitor, dar la fel, cel care face cele rele merită să fie numit diavol. Iar fratele, auzind acestea, s-a smerit pe sine şi şi-a recunoscut păcatele în faţa avvei Isaia, spunând că se va întoarce la maestrul său şi îşi va cere iertare pentru că a plecat fără ascultare. În acel moment au observat amândoi un demon care, după ce s-a declarat ca fiind cel al mândriei, a fugit pe uşă. Atunci Avva Isaia i-a spus fratelui: „De voieşti să urmezi Domnului nostru Iisus Hristos, păzeşte cuvântul Lui şi-l atârnă pe omul tău cel vechi pe cruce cu El, şi pe cei ce te trag de pe cruce trebuie să-i opreşti până nu mori. Şi eşti dator să suporţi dispreţul lor şi să odihneşti inima celor care vor să-ţi facă rău şi să te umileşti pe tine faţă de cei ce voiesc să te stăpânească şi să nu judeci pe cineva în inima ta. Căci, de îţi vine un gând să judeci pe aproapele pentru niscai păcate, gândeşte-te întâi la tine însuţi că eşti mai păcătos, iar cele bune pe care le-ai făcut să nu crezi că i-au plăcut lui Dumnezeu. Şi aşa, nu vei îndrăzni să-l judeci pe aproapele. (…) Când nu ai aşteptat sfaturile noastre şi ai plecat aşa cum ai voit, ai ajuns ca demonii. Şi eu, întristându-mă mult, n-am voit să te învrednicesc de cuvânt, odată ce te-am rugat şi ca părinte şi te-am sfătuit şi ca frate, şi n-ai ascultat. Nu se închide inima sfinţilor“ (Filocalia, vol. XII, p. 27-28). Cu aceste frumoase îndemnuri, Avva Isaia l-a convins pe frate să se liniştească şi să facă cele plăcute lui Dumnezeu.

Mersul la agape

Avva Isaia refuza să meargă la agapele din schit, iar unul dintre ucenicii săi, pe nume Petru, l-a întrebat de ce refuză să facă acest lucru. Cuviosul i-a răspuns: „Petre, la orice agapă mergi şi vezi vin, fugi de el ca de foc şi de şarpe. De multe ori am şezut la agapă şi, bând vin, am început să grăiesc cu bătrânii şi am ajuns de la vorbirea despre Hristos la vorbire urâtă şi la bârfire şi ne-am sculat tulburaţi. Bine e deci monahului să mănânce cenuşă şi să bea apă din mare în chilia lui şi să nu meargă la agape. Căci, de se duce, mănâncă ceea ce nu vrea şi bea ceea ce nu vrea şi, de multe ori, grăieşte cele ce nu se cuvin şi aude cele ce nu-i sunt de folos şi întristează şi e întristat şi tulbură şi e tulburat. (…) Căci din vin se nasc gânduri urâte, iar din gânduri, priviri împrejur şi, din acestea, lenevie, iar din lenevie grăire deşartă şi, din aceasta, bârfire. Iar, din bârfire, nesocotire, şi, din nesocotire, pofta pântecelui, şi, din aceasta, lăcomia de mâncare, curvia, şi din curvie, ironia“ (Filocalia, vol. XII, p. 29). Par grele cuvintele Avvei Isaia, dar dreptatea lor este indubitabilă, pentru că rareori oamenii reuşesc să păstreze o atitudine cuviincioasă şi plăcută lui Dumnezeu în astfel de momente. Aceste mese frăţeşti se transformau încă de pe vremea Sfinţilor Apostoli în veritabile petreceri, lucru care este criticat de Sfântul Apostol Pavel atunci când le scrie Corintenilor: „Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred. Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi. Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului, căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată. N-aveţi, oare, case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei ce nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În aceasta nu vă laud“ (I Cor. 11, 18-22). Bineînţeles, este greu de crezut că la aceste agape din pustie putem vorbi de vreun monah care să bea fără măsură. Totuşi, nu este nevoie să bei mult pentru a păcătui cu propriile vorbe. Bârfa se naşte şi dintr-un pahar, nu neapărat dintr-o sticlă întreagă de vin. De aceea, Avva Isaia nu s-a ferit să îi critice pe bârfitori chiar la o agapă frăţească. O apoftegmă păstrată de Paladie sună astfel: „Făcându-se o agapă a fraţilor în biserică şi venind ei şi vorbind întreolaltă, certându-i le-a spus: «Tăceţi, fraţilor, că am văzut pe un frate mâncând cu voi şi bând pahare câte aţi băut şi voi şi rugăciunea lui urcă înaintea lui Dumnezeu ca un foc». Şi zicea iarăşi că, dacă vrea Dumnezeu să miluiască sufletul, iar acesta se împotriveşte şi nu vrea, ci împlineşte voia sa, îi îngăduie să pătimească cele ce nu voieşte, ca astfel să-l caute pe El“ (p. 33).

Egoismul ucide comunicarea

Un fragment legat de iubirea de sine dintr-o scriere necunoscută a Avvei Isaia este citat de Sfântul Ioan Damaschin. Încheiem acest material cu rugămintea de a extinde citirea şi asupra scrierilor cuprinse în Filocalia, volumul XII. Avva Isaia merită toată atenţia noastră. Astfel, „Cei ce fac toate numai pentru ei îşi însuşesc iubirea de sine ca pe cel mai mare dintre rele. Aceasta e neunirea cu nimeni, necomunicarea, lipsa de iubire, nedreptatea, lipsa de evlavie. Firea îl face pe om nu ca pe animalele singulare, ci ca grup împreunat cu alţii, în comuniune, ca să nu trăiască numai sieşi, ci şi tatălui şi mamei, şi fraţilor, şi soţiei, şi copiilor, şi altor rudenii şi prieteni, şi celor dintr-o localitate, şi seminţiei şi patriei, şi celor de un neam, şi tuturor oamenilor. Ba încă şi părţilor lumii şi întregii lumi. Şi, cu mult înainte, lui Dumnezeu Făcătorul. Căci, dacă este întreg raţional (cuvântător), trebuie să fie social, iubitor al universului, iubitor al lui Dumnezeu“ (p. 35).