Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 29, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 329 „În ce chip ar putea cineva să nu se mânie? Dacă crede că vede totdeauna în cugetul lui
Bunătatea este imitarea lui Dumnezeu
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 19, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 344
„Acela care stăruie în rugăciune, dar nu și în smerenie, iubire, blândețe și în celelalte virtuți, la acest rezultat ajunge: uneori, dat fiind că Dumnezeu este bun, îi trimite harul Său și îi împlinește cererile. Însă, pentru că cugetul acestuia nu este obișnuit cu virtuțile despre care am vorbit, (cu timpul), fie că pierde harul pe care l-a primit, fie că, mândrindu-se, nu mai înaintează, nici nu mai crește în el. Pentru că, după cum s-a spus, Domnul își găsește sălaș și odihnă în sufletul smerit, iubitor, blând (care), într-un cuvânt, împlinește sfintele porunci ale lui Hristos. Prin urmare, cel ce voiește să crească și să se desăvârșească duhovnicește să se silească, în primul rând, ca inima sa trufașă și gata spre ceartă să devină blândă și ascultătoare față de Dumnezeu. Să se silească a-și obișnui sufletul cu bunătatea din care să facă o datorie. Așa făcând, sufletul va crește (duhovnicește) și va înflori în el darul rugăciunii pe măsura cugetului său. Apoi Duhul îl va învăța smerenia cea adevărată, iubirea cea nemincinoasă și blândețea. Numai așa, crescând și desăvârșindu-se după (voia) Domnului, se arată vrednic de Împărăția (cerurilor).”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)