Bunurile materiale - darurile lui Dumnezeu, spre împlinirea voii Lui

„Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor lui“ (Lc. 12, 15). Avertismentul Mântuitorului vizează viaţa veşnică, dar în acelaşi timp şi viaţa pământească a omului. Pentru că omul, oricâte avuţii şi-ar strânge, nu poate cunoaşte când se va sfârşi viaţa sa; nici să evite trecerea sa din această lume; şi de cele mai multe ori, cu toate avuţiile şi poziţia socială dobândite, nu-şi poate găsi mulţumirea şi pacea interioară.

„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...» Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său... a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi... peste toate vietăţile... şi peste tot pământul»“ (Fc. 1, 26-28). Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu l-a binecuvântat, pentru ca omul să poată creşte spre asemănarea cu El; Creatorul i-a dăruit omului întregul pământ pentru a-l stăpâni şi a-l lucra, ca şi omul la rându-i să poată dărui din lucrul mâinilor sale.

Căutăm să evidenţiem că toate bunurile materiale pe care le stăpânim sunt daruri de la Dumnezeu şi ne sunt dăruite pentru ca, folosindu-le, să împlinim voia Lui Dumnezeu, crescând spre asemănarea cu Creatorul tuturor.

Dintotdeauna cei ce L-au căutat pe Dumnezeu şi s-au străduit să-I împlinească voia au fost conştienţi de faptul că oricât de puternic, de inteligent, de harnic şi de bun chivernisitor ar fi omul, tot ceea ce obţine prin lucrarea mâinilor sau a minţii lui este, în cele din urmă, dăruit de la Dumnezeu: „Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate“ (Rm. 11, 36). Astfel, împăratul David, dăruind pentru zidirea templului tot aurul şi argintul pe care îl avea, şi determinându-i pe mulţi să procedeze la fel, se întreabă: „Cine sunt eu şi cine este poporul meu, încât să avem putinţă de a face asemenea jertfe?“, şi tot el concluzionează: „Dar de la Tine sunt toate, şi cele primite din mâna Ta Ţi le-am dat Ţie“ (1 Par. 29, 14).

 

Pe de altă parte, cei care nu răspund chemării lui Dumnezeu n-au înţeles nimic din viaţa şi din lumea aceasta: aşa cum n-a înţeles bogatul nemilostiv la poarta căruia stătea săracul Lazăr, cel plin de bube, care ar fi fost mulţumit cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului (Lc. 16, 19-22); cum n-au înţeles nici preotul şi nici levitul care au trecut nepăsători, fiecare cu grijile lui, pe lângă cel prădat de tâlhari şi lăsat abia viu (Lc. 10, 30-32); cum n-a înţeles nici bogatul căruia i-a rodit ţarina din belşug şi care plănuia să-şi strice vechile hambare pentru a-şi zidi altele mai mari în care să-şi strângă tot grâul şi bunătăţile (Lc. 12, 16-19).

 

Bogatul nemilostiv îl vedea pe Lazăr zi de zi; şi chiar îl cunoştea după nume. Dar era prea ocupat cu problemele lui şi-l considera mult prea neînsemnat pe Lazăr ca să sacrifice pentru acesta cât de puţin din timpul lui. Lazăr s-ar fi mulţumit şi s-ar fi săturat şi cu resturile, care oricum nu-i mai erau de niciun folos bogatului; deci bogatul n-ar fi renunţat la nimic din bunurile lui; n-ar fi fost vorba de o renunţare la ceva material, ci la afectarea a puţin timp pentru a-i alina suferinţa lui Lazăr.

 

Preotul şi levitul se vor fi grăbit şi ei la treburile lor şi n-aveau timp de pierdut; poate n-aveau nici dispoziţia de a-i plăti proprietarului casei de oaspeţi pentru îngrijirea celui rănit de tâlhari.

 

Iar bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina este atât de preocupat de buna chivernisire a surplusului nesperat de recoltă, încât ajunge să-şi confunde trupul cu sufletul. Pentru că tot grâul şi bunătăţile adunate erau pentru trup, nicidecum pentru suflet.

Fiecare dintre cei ce din surplusul bunurilor lor materiale ar putea alina multe suferinţe va găsi cu uşurinţă nenumărate motive prin care să-şi justifice lipsa de preocupare pentru cei aflaţi în nevoie:

 

- Prin lucrarea mea asigur locuri de muncă şi hrană atâtor oameni; ce mai contează un amărât, probabil şi vicios, şi obraznic, şi nerecunoscător, pe care l-am trecut cu vederea!

 

- Prin slujba mea îi apropii pe oameni de Dumnezeu; îi învăţ buna rânduială, îi învăţ cum să se roage şi îi însoţesc în rugăciune; pe mulţi dintre cei care mă aşteaptă i-aş decepţiona, probabil, întârziind; şi pentru ce? Pentru unul căzut în şanţ, care o fi şi băut şi de care atingându-mă m-aş murdări, chiar acum înainte de slujbă!

 

- Cum să renunţ la surplusul de producţie din acest an? Ar fi total nechibzuit. Dacă urmează un an sau chiar mai mulţi cu recoltă slabă? Totul trebuie bine chivernisit. Şi cui să dau? Unor leneşi!?

Pe lângă bunurile materiale după agonisirea cărora omul aleargă zi de zi, de cele mai multe ori în momentul în care cantitatea acestora îi devine oarecum îndestulătoare, omul începe să râvnească alte lucruri: stimă şi recunoaştere din partea celor din jur şi puterea de a-i conduce pe alţii. Dar şi pe acestea tot prin atotînţelepciunea lui Dumnezeu le primeşte omul: „Prin mine împărăţesc împăraţii şi principii rânduiesc dreptatea. Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai-marii sunt judecătorii pământului“ (Pil. 8, 15-16). La fel ca şi bunurile materiale, şi puterea sau influenţa asupra semenilor pot fi folosite spre împlinirea voii lui Dumnezeu, precum face tânărul Solomon care, ales rege, se roagă lui Dumnezeu: „Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău“ (3 Rg. 3, 9); sau spre a săvârşi răul, precum Pilat căruia Mântuitorul îi răspunde: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are“ (In. 19, 11). Cel care îşi foloseşte puterea spre a săvârşi răul se depărtează de Dumnezeu şi este stăpânit de un alt duh, precum Saul: „Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului şi-l tulbura un duh rău, trimis de Domnul“ (1 Rg. 16, 14). Pe „stăpânitorul lumii acesteia“ (In. 12, 31), împreună cu toate duhurile lui, în atotînţelepciunea Sa, Dumnezeu îl îngăduie până la o vreme, la fel cum neghina este lăsată până la vremea secerişului, ca nu cumva plivind-o mai înainte să fie smuls odată cu ea şi grâul (Mt. 13, 29).

„Nu poate un om să ia nimic dacă nu i s-a dat lui din cer“ (In. 3, 27); nici putere, nici influenţă, nici bunuri materiale; absolut nimic. Cei mai mulţi dintre oameni conştientizează această realitate. Unii nu, pentru că se cred ei înşişi dumnezei sau au un alt dumnezeu: banul. Dumnezeu cel Adevărat îi îngăduie pe aceşti propovăduitori ai societăţii de consum, care se bazează pe o falsă şi păgubitoare teorie: „cu cât se consumă mai mult, cu atât se produce mai mult, creşte numărul locurilor de muncă, scade numărul şomerilor şi toată lumea este fericită“. Numai Dumnezeu ştie cât cred cei ce lansează astfel de teorii în susţinerile lor. Cert este că atât timp cât au puterea şi influenţa aceştia agonisesc şi bunuri materiale, fără a se sinchisi prea mult nici de săracul Lazăr, nici de cel prăduit de tâlhari, nici de flămânzii pe care i-ar putea sătura din surplusul lor. Agonisesc până când li se va spune: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“ (Lc. 12, 20).

Fiecare om este înzestrat de Dumnezeu cu ceva, unii cu mai mult, alţii cu mai puţin; Dumnezeu îi dă „fiecăruia după puterea lui“ (Mt. 25, 15). După puterea pe care o are fiecare să înmulţească talanţii primiţi de la Dumnezeu. Nu întâmplător pilda talanţilor precedă anunţul judecăţii viitoare. Pentru că cel ce-şi îngroapă talantul nu va putea să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Înmulţirea talanţilor pe care o aşteaptă Dumnezeu de la fiecare nu se reduce la o simplă multiplicare a lor, la o creştere doar economică. Dumnezeu aşteaptă de la noi acea creştere pentru care i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva; o creştere spre asemănarea cu El; o prefacere a bunurilor noastre materiale, prin împărţirea lor cu apropele aflat în nevoie, în puterea nematerialnică de a deveni fii ai lui Dumnezeu, pentru a şedea de-a dreapta Lui în Împărăţia pregătită - celor ce-L iubesc şi Îi împlinesc voia - încă de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34).