Căsătoria, o taină a Bisericii sau un remediu pentru cei slabi?

De-a lungul secolelor, dar mai cu seamă în prima jumătate a mileniului întâi, oamenii încercau să judece problemele care apăreau într-o perspectivă eminamente creştină. Una dintre nelămuriri era legată şi de modul în care trebuie privită căsătoria, şi anume relaţia conjugală între soţi. Este căsătoria un păcat, reprezintă ea un remediu la starea căzută a umanităţii sau, dimpotrivă, căsătoria este o taină după chipul unirii lui Hristos cu Biserica? În cele de mai jos căutăm să dăm un răspuns la aceste întrebări.

În primii ani ai secolului al IV-lea, un călugăr britanic pe nume Morgan s-a stabilit la Roma. Şi-a luat numele de Pelagius, care însemna „omul mărilor“. Erudit şi de o moralitate scrupuloasă, a ajuns să cucerească inclusiv stima papei. Pelagiu avea totuşi o învăţătură paralelă cu cea a Bisericii. Ce susţinea el? În primul rând faptul că omul este capabil să săvârşească fapte bune singur, de aici decurgând autonomia omului faţă de Dumnezeu în lucrarea mântuirii. Moartea nu apare în sistemul pelagian ca o consecinţă a păcatului, Adam fiind creat muritor. Moartea şi concupiscenţa (pofta carnală) nu sunt efectul păcatului, ci condiţia originară a omului. Inevitabil, Biserica s-a sesizat şi erorile dogmatice pelagiene au fost clar formulate în prima condamnare a ereziei la Conciliul de la Cartagina de la 411.

Pelagiu: căsătoria - un „remediu“ acordat celor slabi

Lupta cu ereticii nu era uşoară. Fericitul Augustin este cel care a dat un răspuns pe măsură greşelilor lui Pelagiu şi adepţilor lui.

Pelagiu, spune episcopul Hiponei, nu vede adevăratele consecinţe ale căderii omului. În concluzie, şi viziunea lui asupra căsătoriei nu poate fi adevărată, ea se contrazice. Pe de o parte, Pelagiu nu recunoştea poftei trupeşti un rol negativ, ci o socotea mai degrabă ca pe o obişnuinţă rea, şi nu ca pe o rană în firea umană, făcută de păcatul originar. Pe de altă parte, mariajul nu este decât un bine relativ, mai degrabă un „remediu“ acordat celor slabi, semănând cu anumite alimente pe care un bolnav căruia nu i se permit acestea îi sunt îngăduite pentru a evita un rău mai mare.

Păcatul lui Adam este un fapt istoric, admitea Pelagiu, dar acesta nu se răsfrânge asupra descendenţilor primului om printr-o corupţie inevitabilă a firii. Deci, copiii s-ar naşte în starea în care se găsea Adam înainte de păcat. O altă consecinţă greşită care decurgea de aici era modul în care era privit botezul. Acesta nu anula păcatul, căci nu avea ce să anuleze, ci doar unea pe nou-născuţi cu Hristos.

Se pune aşadar întrebarea: dacă căsătoria nu este un rău în sine sau un păcat, pentru ce în viziunea lui Pelagiu ea reprezintă o perversiune, un obstacol în calea împlinirii poruncilor divine?

Ereticul stabilit la Roma pare a fi un om al extremelor atunci când proclamă că: „mai mult decât o descendenţă trupească, creştinul trebuie să pregătească cerului o posteritate spirituală“.

Răspunsul Părinţilor Bisericii nu a întârziat şi după anul 412, Augustin va critica aspectele doctrinei pelagiene, accentuând condiţia păcătoasă a omului după căderea din Eden şi acţiunea regeneratoare a harului în viaţa creştinului, consacrând acestor subiecte mai multe scrisori şi predici. Dar adepţii ereticului nu se dau bătuţi şi, pornind de la afirmarea păcatului originar, aşa cum îl prezenta Fericitul Augustin, trag concluzia următoare: „căsătoria este un rău şi omul care este căsătorit nu este lucrul lui Dumnezeu“.

Este absurd, spunea Pelagiu, să deducem din Romani 5, 12, că toţi urmaşii lui Adam poartă în natura lor păcatul originar. Natura cea bună, creată de Dumnezeu, trebuie să rămână invariabilă. Pe deasupra, a susţine că vina originară se transmite trupeşte din generaţie în generaţie, prin mijlocul procreaţiei, este o teză maniheană, în contradicţie cu dpretatea lui Dumnezeu.

Augustin: „Căsătoria este un lucru bun în toate cele ce-i sunt proprii“

Era vorba de a discredita căsătoria, văzută ca mijloc de propagare a păcatului originar în umanitate. Pelagienii ofereau două alternative: sau păcatul originar are drept consecinţă concupiscenţa care afectează relaţiile trupeşti şi deci mariajul este un păcat, sau păcatul originar nu există, iar concluzia este salvarea căsătoriei.

Augustin evită capcana şi declară: „Căsătoria este un lucru bun în toate cele ce-i sunt proprii ei“. El situează răul şi pedepsirea păcatului nu în instituţia conjugală, ci în nesupunerea trupului pe care castitatea, înfrânarea soţilor, o poate învinge cu ajutorul harului.

De la ridicarea sa în treapta preoţiei până în seara morţii sale, Augustin a căutat să lupte împotriva adulterului, a divorţului, a desfrâului, adevărate plăgi ale societăţii acelor timpuri. El a afirmat clar superioritatea spirituală a fecioriei consacrate lui Dumnezeu şi a văduviei asupra stării conjugale, susţinând în acelaşi timp cu fermitate demnitatea căsniciei, indisolubilitatea sa şi valoarea intrinsecă ca mijloc autentic de sfinţire a soţilor. Această doctrină noi o găsim în unele lucrări de morală şi spiritualitate, în predica lui, în corespondenţa sa.

Viaţa conjugală în starea paradisiacă

Opera fundamentală a lui Augustin în care tratează despre condiţia originară a omului şi, de asemenea, a cuplului în paradis este De Genesi ad litteram. Episcopul Hiponei a acordat o mare atenţie cărţii Creaţiei pentru că aceasta exprima, în concepţia sa, statutul fundamental, primordial al tuturor lucrurilor. Ceea ce a avut loc la început, la „origini“, are pentru el valoare de principiu, iar principiul nu este doar originea lucrurilor în timp, ci mai ales în afara timpului, în planul Înţelepciunii eterne. Ambele cărţi fundamentale ale Scripturii, Facerea şi Evanghelia după Ioan, au un prolog identic: „la început…“.

Aşadar, ceea ce este esenţial în istoria umanităţii trebuie să fie conectat la originea acestei istorii pentru a intra în planul lui Dumnezeu asupra lumii, prezent etern în cuvântul Său.

Nunta are o instituire divină, deci a fost prevăzută din eternitate, ea face parte din planul eternităţii asupra umanităţii. Geneza prezintă statutul primordial al cuplului Adam şi Eva şi în mod exemplar al tuturor celor viitoare.

Primul mariaj sau cuplu aşa cum a fost voit de Dumnezeu este în gândirea lui Augustin modelul universal al vieţii conjugale. Dacă Geneza prezintă idealul cuplului, ea ne vorbeşte şi despre drama acestui cuplu. Căderea omului a avut repercursiuni pe toate planurile, deci şi în relaţia bărbat-femeie. Păcatul a produs o perturbare simţită în mod profund în sânul cuplului Adam-Eva.

De aceea, când Augustin vorbeşte despre căsătorie, în starea de după cădere, el insistă frecvent şi apăsat asupra dereglării relaţiei dintre primii oameni, asupra concupiscenţei care este pentru el una dintre formele în care s-a repercutat asupra firii căderea din rai.

Bărbatul şi femeia reprezintă icoana unirii tainice realizată prin Întruparea Cuvântului

Episcopul african stabileşte o legătură foarte strânsă între unirea celor doi oameni din paradis şi nunta mistică dintre Hristos şi Biserică, referindu-se la Efeseni 5, 31-32, unde Sfântul Apostol Pavel comentează pasajul de la Geneză 2, 24. Obiceiul de a căuta să descopere în Vechiul Testament taine sau preînchipuiri, icoane, semne vizibile şi prefigurări ale realităţilor invizibile recunoscute mai apoi în credinţa creştină l-a făcut pe Augustin să gândească că unirea duhovnicească între Hristos şi Biserică nu poate avea vreo legătură cu relaţia între Adam şi Eva decât dacă aceea era de natură pur spirituală.

Cuvintele din Facere, „Şi va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa“ par a fi o profeţie, căci ceea ce s-a împlinit istoric în primul om, Adam, desemnează profetic persoana lui Hristos care L-a părăsit pe Tatăl Său şi S-a unit cu mireasa Sa, adică Biserica, pentru a fi amândoi un trup. Augustin ne introduce aşadar încă de la începutul umanităţii într-o perspectivă mistică. Primul cuplu trimite la o realitate superioară la care trebuie să ajungă istoria umanităţii la sfârşitul timpului. Bărbatul şi femeia sunt, încă de la început, în semnificaţia complementarităţii lor, icoana nunţii mistice, a unirii tainice realizată prin Întruparea Cuvântului. Mariajul paradisiac, prototipul tuturor cuplurilor viitoare, conţine deja profetic, sacramental, taina mântuirii.