Catehetul, gazdă în Hristos și ghid către Potir

De catechizandis rudibus (Despre catehizarea neinițiaților în viața creștină) a Fericitului Augustin prezintă relația dintre catehet și interlocutorii săi, alături de două modele de cateheză, unul extins și altul mai scurt. „Doctor amoris”, așa cum este numit strălucitul episcop african în teologia occidentală, spune că în orice am face pentru oameni, mai cu seamă atunci când îi învățăm cele ale credinței, totul trebuie să pornească din datoria unei iubiri extrem de sincere.

Educația religioasă a tânărului de astăzi se datorează în mare măsură atmosferei din familie și relațiilor pro­vidențiale cu oameni ai lui Dumnezeu. Despre viața cu adevărat creștină poți afla o mulțime de lucruri, fie din cărți, fie din mediul on-line, în expansiune fulmi­nantă astăzi, însă sămânța cre­dinței și convingerile adânci îți vin în suflet tot prin contactul viu cu oameni. Ei sunt sursa cea mai potrivită de la care cel încă neinițiat poate deprinde un mod de viață sănătos. Mulți dintre ei au trăit demult, însă memoria lor e încă vie. Unul din această pleiadă de iluștri cateheți ai primului mileniu creștin a fost și Fericitul Augustin, a cărui autoritate teologică a făcut să fie numit de creștinii din Apus „doctor al Bisericii”.

Această personalitate a lumii eclesiastice din secolele IV-V a scris chiar o lucrare despre cum trebuie primiți mai bine în Biserică cei care sunt încă străini de ea. Adresată diaconului Deogratias și intitulată De catechizandis rudibus (Despre catehizarea neinițiaților în viața creș­tină), lucrarea, relativ scurtă, oferă o primă abordare teoretică asupra catehezei creștine, dând totodată și două modele de a o practica. Ea adună seva convingerilor practice de mare catehet ale unui geniu creștin cu o forță oratorică ce poate fi asemuită doar cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Din ea, noi, cei de azi, putem simți cât prețuiau cultura oamenii acelor vremi și cât de aproape erau Sfintele Scripturi de buzele și inimile multora din cei ce poate nu știau deloc să scrie. Devotamentul față de textul sfânt și responsabilitatea misionară și pedagogică a catehetului față de cei nou-veniți ne pot inspira pentru multă vreme încă. Dimensiunea catehetică, didactică este consubstanțială creștinismului, dată fiind vocația propovăduitoare a acestuia. Mesajul lui Hristos vizează mântuirea universală, prin urmare, el trebuie transmis cu fidelitate tuturor, indiferent de rasă, neam, gen ori statut social.
Cateheza merge mână în mână cu exegeza și dogmatica creștină. Ea reprezintă transmiterea vie a tezaurului credinței.

Dragostea pentru neofiți, „nimănui dușmană, mamă pentru toți”

Catehetul, în viziunea Fericitului Augustin, este un om care dovedește o adâncă seriozitate în ospitalitatea sa față de cei care vor să intre în rândul fiilor lui Dumnezeu. Preferă dialogul în cerc restrâns, dacă nu chiar convorbirea doar cu catehumenul. Cel deja experimentat în cele ale Domnului trebuie să evalueze și să țină cont de un întreg ansamblu de reacții și dispoziții ale catehumenului, pentru a identifica cu precizie starea și măsura duhovnicească a celui recent sosit în rândurile lor. Catehetul își cântărește bine vorbele, în func­ție de cultura și starea socială a fiecărui nou-venit, iar prin fina sa psihologie reușește să protejeze conștiința neofitului de riscul smintelii provocate de unele neorânduieli încă existente printre cei care se declară a fi deja creștini. Cei încă neîncercați puteau fi repede dezamăgiți de corupția specifică marilor orașe ale vremii, iar atmosfera din jurul teatrelor și al locurilor de o moralitate îndoielnică putea tenta ușor pe mulți. Tocmai de aceea catehetul epocii augustiniene trebuia să dovedească iubire de părinte, cultură creștină și profană solidă, precum și o profundă cu­noștință a Sfintelor Scripturi. În prima parte a cărții, episcopul african scria: „ Datorăm tuturor aceeași dragoste, dar nu trebuie să aplicăm tuturor același tratament. Dragostea însăși dă naștere unora, cu alții se arată îngăduitoare, pe unii are grijă să-i zidească și tremură de teamă să nu-i supere pe alții; în fața unora se înclină, iar în fața altora se semețește, blândă cu unii și severă cu alții, nimănui dușmană și mamă pentru toți.” (De catechiz. XV, 23) Lucrul este valabil până astăzi, cu toate că întreg contextul s-a schimbat.

Atunci când se smerește, cultura profană e cale spre Hristos

Marele catehet și Episcop al Hipponei îi privește însă cu ochi critici pe semidocți, destui la acea vreme. Ei frecventau școlile marilor gramaticieni și oratori, însă rămâneau culți doar pe jumătate, mulțumindu-se să folosească expresii cât mai căutate și să râdă la auzul oricărei erori de limbă comise de oratorii sau clericii Bisericii din Africa, unde încă erau destui episcopi și preoți necul­tivați după standardele culturii păgâne ale acelui timp. Deși nu posedau o cultură literară de invidiat, ei cunoșteau însă profund credința cea adevărată. Lectura în public nu era ceva ușor, căci punctuația de acum aproape că lipsea atunci. Astfel, Fericitul Augustin afirmă: „A vorbi bine înseamnă, în forul roman, să pronunți corect, iar în biserică, să te rogi. Ceea ce în for poate fi o bună cuvântare (bona dictio) nu va putea fi totuși numită niciodată o binecuvântare (benedictio)” [De catechiz. IX, 13].
Cultura temeinică a unora dintre catehumeni este însă totdeauna de apreciat. Este ceea ce sugerează Fericitul Augustin în această carte, adăugând faptul că, față de un cultivat, catehetul trebuie să dovedească și mai mult tact. Preocuparea excesivă pentru eleganța stilului și pentru corectitudinea gramaticală poate fi un obstacol în calea înțelegerii profunde a sensului duhovnicesc al Sfintei Scripturi, iar dorința catehumenului cultivat de a regăsi principiile platonismului în anumite aspecte ale învățăturii creștine putea să-l îndepărteze pe acesta de la descoperirea realității sacramentale a Bisericii. Încă de atunci, cateheții și-au dat seama că adevărații creștini nu erau cei care doar gândeau și vorbeau în duhul Bisericii lui Hristos, precum unii gânditori care cochetau la acea vreme cu ideile creștine, ci aceia care trăiau eclesial, în duhul tainelor comunității euharistice. Despre diferitele categorii de creștini, Augustin spune: „Există unii care vor să devină creștini fie pentru a-și câștiga merite în fața oamenilor de la care așteaptă recompense efemere, fie pentru că nu vor să-i supere pe cei temuți de ei. Aceștia sunt creștini falși, iar dacă Biserica îi suportă pentru un timp, așa cum aria reține pleava până la vremea vânturării, în cele din urmă, vor fi dați deoparte, dacă nu se vor îndrepta și nu vor începe să fie creștini pentru viitoarea odihnă veșnică. Să nu se lase înșelați că pot rămâne în aceeași arie cu grânele lui Dumnezeu, pentru că nu vor sta în hambar cu ele, ci vor fi hărăzite focului pe care-l merită.” [De catechiz. XVII. 26]

Mesajul creștin - „povestea” iubirii lui Dumnezeu pentru om

Catehetul și discipolul în acest proces de învățare trebuie să devină conștienți că aparțin unei „comunități fraterne” care-i implică profund pe amândoi, încât determină, într-un anumit sens, asimilarea celor două orizonturi. Desigur, cel care predă are diferite modalități de a se adapta auditoriului, dar pentru toate situațiile rămâne valabil, ca regulă universală, modelul agapic al relației dintre cei doi. Iubirea creștină este unicul izvor autentic din care țâșnesc cuvintele catehetului dornic să devină un intermediar fidel al lui Dumnezeu Însuși. În aceste condiții, actul instruirii întru credință dezvăluie, prin chiar derularea sa, natura profundă a mesajului creș­tin, având ca principal conținut „povestea” iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Astfel, Fericitul Augustin îi scrie destinatarului lucrării, diaconul cartaginez Deogratias: „În toate trebuie avută în vedere ținta poruncii: dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică (1 Tim. 1, 5), iar privirea celui catehizat să fie îndreptată spre această țintă” [De catechiz. III. 6].
Referitor la modul cum prezentăm celor neinițiați credința, episcopul hiponez are în vedere bucuria propovăduirii. „Suntem ascultați cu mai multă plăcere atunci când și noi suntem în­cântați de propria lucrare. Calitatea vorbirii noastre este influ­ențată de însăși bucuria noastră; vorba prinde aripi mai ușor și este mai bine primită. De aceea, greu nu este să-i înveți pe alții ceea ce se presupune a ști pentru a crede, greu e să știi cum trebuie procedat - aceasta este grija cea mai mare - pentru ca fiecare să catehizeze cu bucurie, devenind cu atât mai plăcut cu cât reușește să-și îndeplinească mai bine îndatorirea. Ține de bunăvoința povățuitorului ca bucuria să-l însoțească la momentul potrivit.” [De catechiz. II. 4]