Ce este Rugăciunea inimii? Un răspuns al Sfântului Marcu Ascetul

Sfântul Marcu al Efesului ne-a lăsat drept moştenire o tâlcuire interesantă a scurtei Rugăciuni a inimii. De aceea, ne-am gândit că ar fi util să facem mai cunoscută această lucrare, publicată în volumul „Scrieri filocalice uitate“, tipărit de Editura Deisis în anul 2007. Cum Sfântul Marcu al Efesului nu este, propriu-zis, un autor filocalic, acest material ţine mai mult de o cercetare pur patristică. Rugăciunea inimii este, de altfel, o moştenire duhovnicească a tuturor creştinilor, pentru că toţi suntem chemaţi să ne rugăm neîncetat, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Tes. 5, 17).

De ce este Rugăciunea inimii atât de importantă?

Sunt şi astăzi numeroase persoane care nu înţeleg importanţa acestei rugăciuni pentru viaţa duhovnicească personală. Mulţi confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale mai simplă de a ne ţine mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura. Atunci când este întrebat de unul dintre fraţi cum te poţi ruga neîncetat de vreme ce sunt atâtea lucruri noi pe care le ai de făcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă următoarele: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, apostolul zicea: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?» ş.a.m.d. Şi după puţin: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii». Sau iarăşi: «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor». În astfel de dispoziţie aflându-se apostolul, neîncetat se ruga. Căci, în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Şi de aceea zicea apostolul: «Deci cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos». Iar puţin mai departe: «Când sunt slab, atunci sunt tare». Dar vai nouă, netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinţilor Părinţi şi de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc“ („Cuvânt ascetic“, în: Filocalia, vol. II, p. 34). Rugăciunea neîncetată constă în a fi pururea cu Dumnezeu în tot ceea ce facem, chiar dacă nu rostim Rugăciunea inimii. Nu rugăciunea inimii înseamnă rugăciune neîncetată, ci dorinţa de a-I plăcea lui Dumnezeu în toate. Rugăciunea lui Iisus (a inimii sau a minţii, cum mai este numită) este, însă, o cale minunată de vorbire cu Dumnezeu în puţine cuvinte. În cele ce urmează vom discuta tâlcuirea Sfântului Marcu al Efesului în această privinţă.

Cine a fost Sfântul Marcu al Efesului?

Sfântul Marcu al Efesului (sau Marcu Evghenicul, aşa cum apare în calendar) a fost unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei la Sinodul Unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). S-a născut în Constantinopol în anul 1392 şi a devenit retor patriarhal la doar 20 de ani. Începând cu 1417, şi-a dat demisia din această funcţie şi a intrat în monahism. În 1437 a fost hirotonit mitropolit al Efesului, participând în această calitate la Sinodul Unionist de la Ferrara-Florenţa, unde s-a declarat încă de la început împotriva oricărei încercări de unire forţată de interese politice. Întors la Constantinopol, a suferit un exil de doi ani în Insula Tenedos, între 1440 şi 1442. A murit pe 23 iunie 1445, predând rezistenţa antiunionistă viitorului patriarh al Constantinopolului, Ghenadie al III-lea Scholarios, care i-a fost şi ucenic.

Cuvintele rugăciunii - moştenire scripturistică

Vorbind despre cuvintele Rugăciunii lui Iisus, Sfântul Marcu afirmă că au fost extrase din mărturiile Sfinţilor Apostoli. Astfel, au fost puse împreună cuvintele Sfinţilor Apostoli Pavel, Ioan şi Petru. „Vezi-mi acum pe aceşti sfinţi ucenici stând întreolaltă ca într-un cerc şi primind unul de la altul aceste cuvinte dumnezeieşti, astfel încât ceea ce este sfârşit pentru unul să fie pentru cel care urmează aceluia început; căci unul spune: «Domn este Iisus», altul «Iisus Hristos» iar altul «Hristos, Fiul lui Dumnezeu», iar sfârşitul s-a unit cu începutul ca într-un cerc, precum ziceam, pentru că nu e nici o deosebire între a zice «Domn» şi «Fiul lui Dumnezeu», fiindcă ambele indică dumnezeirea Celui Unul-Născut şi înfăţişează co-naturalitate şi co-cinstirea Sa cu Tatăl. Astfel ne-au predat Fericiţii să-L chemăm şi mărturisim în Duhul: «Domn», «Iisus», «Hristos», «Fiu al lui Dumnezeu», şi aceştia sunt trei şi mai vrednici de crezare decât toţi; pentru că, potrivit cuvântului dumnezeiesc, tot cuvântul se statorniceşte prin trei martori (Mt. 18, 16)“ („Scrieri filocalice uitate“, p. 181). Este uimitoare această tâlcuire care atestă că esenţa Rugăciunii minţii apare încă din Sfânta Scriptură. Este drept că fundamentul ei practic apare ceva mai târziu, odată cu Părinţii deşertului, dar nu este mai puţin adevărat că, într-o formă sau alta, această rugăciune a existat chiar înainte de această perioadă.

Rugăciunea inimii - rezumarea hristologiei

Sfântul Marcu trece apoi la o tâlcuire şi mai subtilă a rugăciunii, pentru că ajunge la concluzia că aceasta reprezintă un mic rezumat al dogmei hristologice. „Dar cineva ar putea privi însăşi aceste cuvinte dumnezeieşti ale rugăciunii acesteia şi ca înfăţişând sub ele dogma noastră ortodoxă despre Iisus Hristos şi respingând toată erezia rău-cugetătorilor. Căci, prin «Doamne», care indică firea dumnezeiască, sunt dezavuaţi cei care gândesc că Iisus este un simplu om; prin «Iisuse», care indică umanitatea, sunt daţi corbilor cei care-L socotesc că e numai Dumnezeu şi că a venit om doar prin imaginaţie; «Hristoase», care conţine în sine cele două firi, îi face să înceteze pe cei care, deşi cred că este amândouă, sunt de părere că El constituie două ipostasuri despărţite între ele; iar «Fiul lui Dumnezeu» închide gura celor ce cutează să introducă, în sens invers, o contopire a firilor, proclamând firea dumnezeiască, şi plecând de aici, şi pe cea omenească, necontopită după unire. Astfel încât aceste patru rostiri sunt ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu şi săbii duhovniceşti care desfiinţează două perechi de erezii opuse, rele diametral opuse, dar care cinstesc deopotrivă lipsa de evlavie“ („Filocalice uitate“, p. 182). Iată cum Sfântul Marcu al Efesului reuşeşte să identifice în Rugăciunea minţii criticarea vădită a celor patru erezii principale din primele veacuri: arianismul, dochetismul, nestorianismul şi monofizitismul.

Începătorii şi împlinitorii iubirii

„Pentru cei prunci în Hristos şi nedesăvârşiţi în virtute s-a predat adaosul foarte potrivit «miluieşte-mă», care îi arată pe aceştia cunoscându-şi măsurile proprii şi având nevoie de multă milă de la Dumnezeu, imitând poate pe orbul acela care, dorind să vadă, striga către Iisus, Care trecea pe lângă el: «Iisuse, miluieşte-mă!» (Mc. 10, 47). Alţii însă, făcând ceva încă şi mai iubitor, aduc rostirea la plural şi proferează rugăciunea astfel: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi», ştiind, pe de o parte, că iubirea e plinirea Legii şi a Proorocilor - ca una ce conţine şi recapitulează în sine toată porunca şi făptuirea duhovnicească -, iar pe de altă parte, aducându-I în chip iubitor şi pe fraţi în comuniunea rugăciunii (…)“ („Scrieri filocalice uitate, p. 183) Ştim că rugăciunea se face atât individual, cât şi comunitar, dar trebuie remarcat că orice rugăciune, fie ea şi personală, nu poate să nu conţină şi o parte pentru fraţii noştri aflaţi în necazuri. De aceea, chiar şi Rugăciunea inimii îşi dezvăluie astfel partea sa comunitară, deschisă către iubirea aproapelui. Sfântul Marcu al Efesului a rezumat în câteva pagini înţelesurile Rugăciunii inimii, dar cel mai frumos dintre toate rămâne cel al comuniunii, fără de care orice rugăciune riscă să devină seacă. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru izbăvirea de propriile păcate, rugăciunea capătă un caracter comunitar. Oare nu păcatele împotriva aproapelui sunt cele mai grave? Nici o patimă nu ne afectează doar pe noi, ci şi pe cei din jur, mai ales dacă trăim în lume. Prin urmare, orice rugăciune care ne umple de har are un efect pozitiv asupra întregii lumi… Chiar şi una scurtă, precum cea a inimii.